Actele de divorț
dintre lume și geniu
au fost depuse
în groapa comună a cimitirului
din Viena în ziua de
6 decembrie
1791,
unde, spre
gloria ei,
Lumea
l-a aruncat pe Mozart
sub varul septic
al uitării din urmă.
Și de atunci
scena
se tot repetă.
Între dionisiac
și apolinic,
Flautul
și Recviemul,
ultimul fruct
depus în coșul
culegătorului.
Viața alege
dintotdeauna
parfumul
opusului ei.
Raiul îndoliat
la care bate Mozart
tânăr
ținând în
mâna sa de dantele
tremurânde
ultima Operă.
A sosit noaptea,
Mozart…
Și-a dat sufletul într-o zi de 5 Decembrie, la ora 1 dimineața, vegheat de sora soției lui. Trupul i-a fost spălat de prieteni loiali. Tot ei l-au însoțit când a ieșit pentru ultima dată pe ușa casei sale. Tot prietenii l-au dus în catedrala Sfântul Ștefan, într-o capelă în care avea să aștepte ceremonia religioasă. Înmormântarea fusese plătită de Baronul Van Swieten, care alesese o înmormântare de rangul trei. Soția părăsise casa câteva ore după moartea lui, „din prea multă durere”, și avea să locuiască la prieteni următoarele zile. Nu i-a vegheat trupul în biserică, nu l-a urmat pe ultimul drum. În Viena era iarnă, era frig, aproape era noapte… Doamne, ce noapte cumplită a omenirii!… Cei în viață au abandonat, unul câte unul, convoiul funerar, astfel încât în clipa în care acesta a trecut de Stubenthor și a ajuns la cimitirul St Marx trupul neînsuflețit al lui Mozart nu mai era însoțit decât de vizitiul trăsurii mortuare. În St Marx, până la acea oră înaintată, deja avuseseră loc două înmormântări de rangul trei. Mozart a fost al treilea. Trupul său a fost așezat în groapa comună, deasupra celorlalți, de către ajutorul groparului și vizitiu. Apoi a sosit noaptea.
Mozart a plecat singur. A rămas singur. Soția lui, „preabuna, preaiubita lui soție”, cum o numea în scrisorile sale, nu i-a căutat mormântul timp de șaptesprezece ani. Deși starea de sănătate i s-a îmbunătățit rapid, odată ce la câteva săptămâni după dispariția lui deja purta corespondență cu câțiva mari editori pentru a-i vinde manuscrisele. Niciodată după moartea lui n-a mai avut nevoie să meargă la cură la Baden, i-a valorificat financiar moștenirea muzicală, s-a recăsătorit, i-a rescris viața împreună cu al doilea soț și i-a supraviețuit celui dintâi aproape cincizeci de ani.
Nimeni dintre cei apropiați, nimeni dintre cei ce i-au cunoscut și iubit muzica și ființa, nimeni nu i-a căutat mormântul, nici a doua zi, nici peste o lună, nici peste un an. Reglementările legale ale timpului indicau așezarea într-o groapă “comună” la tariful ce fusese plătit de Baron, dar nu interziceau ridicarea unei pietre funerare. Nici Constanze Mozart, nici prietenii săi, nici nobilii pe care îi înnobilase cu simțirea și creația lui, nici vienezii obișnuiți care-i fredonau melodiile în cafenele, nimeni nu l-a mai căutat… Nimeni n-a simțit dorința de a-i arăta respect și afecțiune marcând fie și cu o piatră locul în care, deasupra altor trupuri, își găsise odihna îngerul trimis de Dumnezeu pe pământul unor oameni care nu l-au înțeles și nu l-au iubit niciodată cu adevărat…
După zece ani, groapa comună a fost deschisă, osemintele scoase, pentru a face loc altor muritori. Asta a însemnat înmormântarea de rangul trei: o groapă ce a închis mai multe trupuri împreună timp de zece ani, și atât. După zece ani, oseminte la grămadă, pentru a fi așezate unde?… nu vom ști niciodată… O înmormântare de rang superior ar fi însemnat un loc în proprietate, în cimitirul St Marx. Un loc al familiei. Pentru totdeauna. Dar costa mai mult: pentru soția lui, pentru prietenii apropiați, pentru admiratori, pentru Viena! Și nimeni dintre cei ce l-au cunoscut, dintre cei ce i-au fost aproape, dintre cei pe care i-a onorat cu atingerea divină a ființei sale, nimeni n-a simțit că Wolfgang Amadeus Mozart merită o înmormântare de rang superior.
Actele de divorț
dintre lume și geniu
au fost depuse
în groapa comună a cimitirului
din Viena în ziua de
6 decembrie
1791,
unde, spre
gloria ei,
Lumea
l-a aruncat pe Mozart
sub varul septic
al uitării din urmă.
Și de atunci
scena
se tot repetă.
A sosit noaptea, Mozart…
Odihnește-te în pace, preaiubit prieten!
„A sosit noaptea, Mozart…” © Claudiu Iordache, preluat, cu permisiunea autorului, din cartea de poeme Nervurile transparenței
Copiii lui Mozart 