În fiecare an, pentru a marca aniversarea nașterii lui Wolfgang Amadeus Mozart, Mozarteum Foundation Salzburg organizează Săptămana Mozart: o serie de spectacole de operă și concerte orchestrale, de cameră și solistice. Interpreți Mozart de renume internațional susțin reputația de neegalat a acestui eveniment unic. Între 27 ianuarie – 5 februarie 2012, iubitorii muzicii culte din întreaga lume sunt invitați să se bucure de frumusețea nepieritoare a muzicii marelui compozitor. 

Mozarts Geburtshaus, casa în care s-a născut Mozart pe 27 ianuarie 1756, în Getreidegasse, este astăzi unul dintre cele mai vizitate muzee din lume. Expoziția desfășurată pe trei etaje poartă vizitatorii în lumea lui Wolfgang, povestind când a început să facă muzică, cine au fost prietenii și protectorii săi, cum a arătat relația sa cu familia, cât de puternică a fost pasiunea sa pentru operă… Aici pot fi văzute portrete, manuscrise și documente originale, precum și obiecte personale ale compozitorului și instrumente muzicale pe care a cântat: vioara din copilărie și clavecinul pe care a compus câteva dintre minunatele sale lucrări.

În Makartplatz se află Mozarts Wohnhaus, reședința în care Mozart a trăit între anii 1773 și 1781 (anul plecării sale la Viena). Clădirea a suferit distrugeri importante în bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial, dar a fost fidel reconstruită și astăzi găzduiește cel de-al doilea important muzeu Mozart din Salzburg. 

În camerele spațioase pot fi văzute portrete și documente originale, manuscrise ale compozițiilor lui Mozart din anii petrecuți în Salzburg, fortepiano-ul original al lui Wolfgang precum și faimosul portret de familie, aflat în Marea Sală de Dans (Tanzmeistersaal). 

Salzburg este un oraș al muzicii: de-a lungul întregului an spectacole extraordinare au loc în biserici, în palate, în săli de concert… Salzburger Schlosskonzerte este unul dintre cele mai mari evenimente muzicale din lume: concertele au loc în sala de marmură a Palatului Mirabell, acolo unde, într-un alt timp, a cântat tânărul Wolfgang Amadeus Mozart!

În Săptămâna Mozart sau oricând vă veți afla în Salzburg oferiți-vă bucuria de a descoperi frumusețile unui oraș căruia conducătorii și locuitorii au știut să-i respecte valorile culturale, istorice, memoriale!

The car is stuck in the parking, so I walked a long way 

to the post office, 

and it felt wonderful! 

I had not walked for a long time, 

so long it felt like I was just discovering 

the sensation of delicate snow flakes 

touching my cheeks… 

I walked  

on a long, quiet street, 

an old street, 

with old houses, 

some of them remnants of a time when Bucharest 

was called “The Little Paris”.  

I walked for a long time, 

with Mozart’s music playing in my mind…  

(whenever I’m alone his music starts to play inside me, 

and then I’m not alone) 

I only stopped to freeze some images 

of a past long gone, 

when people needed beauty 

more than they do today, 

and so they built beautiful houses  

in stone, 

not skyscrapers 

in metal, 

and they carved the stone 

and adorned their houses 

with beauty. 

And as I stood in front of this ornamented house,

looking at the statue on the facade, 

for one second, 

for just a blink of the eye, 

I thought of Vienna, 

the majestic city where He wrote the music 

that keeps playing inside me. 

On Mozart’s Birthday, 

melancholy has no place. 

Only the joy for his coming into being!  

Îți mulțumim, Mozart, pentru darul muzicii tale nepereche!… Nesfârșită gratitudine, flori și lacrimi… un omagiu tulburător, purtând în el toate gândurile afectuoase care se îndreaptă spre tine astăzi și pentru totdeauna… 

Leopold Mozart din Salzburg, 9 februarie 1756 

“… la 27 ianuarie, orele 8 seara, soția mea a născut cu bine un băiat. Slavă Domnului, acum și mama și copilul se simt bine. Băiatului i-am pus numele de Johannes Chrysostomus Wolfgang Gottlieb.”  

Viena, 16 octombrie 1762 

„Ordinul să mergem la Curte a sosit de îndată ce s-a aflat că ne găsim la Viena. Am fost primiți din partea Maiestăților Lor cu o extraordinară grație, într-atât încât dacă aș spune vreodată cum a fost s-ar putea crede că este o poveste făcută de mine. Wolferl a sărit în poala Împărătesei, a luat-o de gât și a sărutat-o zdravăn. Pe scurt, am fost la ea de la orele 3 la 6, iar Împăratul însuși a venit să mă conducă s-o ascult pe infantă cântând la vioară.”  

Paris, 1 februarie 1764 

“Nici nu vă puteți da seama ce mirare și ce impresie a produs asupra francezilor, îndrăgostiți pur și simplu de eticheta de la Curte, faptul că fiicele Regelui s-au oprit îndată ce mi-au zărit copiii, nu numai în apartamentele lor dar și în public, și s-au apropiat de ei… Ceea ce li s-a părut și mai extraordinar domnilor francezi a fost că la dineul din noaptea Anului Nou a trebuit să se facă loc la masa regală și Wolfgangus al meu să stea mereu lângă Regină, să se întrețină cu ea și să-i sărute mâinile, și să mănânce mâncarea care a avut cinstea să-i fie servită de ea.” 

Paris, 1 februarie 1764 

“Se află la gravat acum 4 sonate ale dlui Wolfgang Mozart. Închipuiți-vă zarva pe care o vor face în lume când se va scrie în titlu că sunt opera unui copil de 7 ani. La timpul său veți auzi cât sunt de bune aceste sonate; este acolo un Andante într-un stil cu totul neobișnuit. Și mai pot să afirm că Dumnezeu face noi minuni cu acest copil. La concertele publice acompaniază cu adevărat întotdeauna. Transpune chiar și arrile la prima vista – în timpul acompaniamentului. Cântă direct după note piesele franțuzești și italienești ce i se pun în față peste tot.” 

Londra, 28 mai 1764 

“Cu ajutorul Domnului se vor aranja toate în bine, numai să fim sănătoși și Dumnezeu să ni-l țină sănătos pe neînfrântul nostru Wolfgang! Regele i-a pus în față nu numai piese de Wagenseil, dar și de Bach, Abel și Haendel; pe toate le-a cântat la prima vista. Și a cântat atât de frumos la orga Regelui, încât arta lui de organist este mai prețuită de lume decât cea de pianist. A acompaniat apoi o arie cântată de Regină și un solo de flaut. În fine, din ariile lui Haendel a luat știma de vioară și a cântat cea mai frumoasă melodie numai pe baza basului simplu. Toată lumea a rămas uimită. Într-un cuvânt, ceea ce știa când am plecat din Salzburg este o umbră palidă față de ce știe acum. Întrece cu mult orice închipuire.” 

Munchen, 15 noiembrie 1766 

“Dumnezeu (preamilostivul Dumnezeu, pentru un păcătos ca mine) a dat copiilor mei atâtea talente încât, pentru buna lor educaţie, aş fi tentat să jertfesc totul, chiar fără să ţin seama de obligaţiile de părinte. Fiecare clipă pe care o pierd e pierdută în veci. Dacă n-am ştiut-o până acum, am aflat-o văzând cât de preţios e timpul pentru cei tineri. Copiii mei, după cum ştiţi, sunt obişnuiţi cu munca. Dacă sub scuza de a face una-alta s-ar obişnui cu lenevia, mi s-ar dărâma toată construcţia. Obişnuinţa este ca o cămaşă de zale şi dvs. ştiţi cât de mult mai au de învăţat copiii mei, mai cu seamă Wolfgang. Dar cine ştie ce planuri mai au cu noi cei de la Salzburg. Poate că ne vor primi astfel încât ne va veni mai uşor să ne luăm traista de pribegie în spinare şi să plecăm. Cel puţin, dacă vrea Dumnezeu, readuc patriei copiii. Dacă nu vor să-i aibă, eu n-am nici o vină.”  

Viena, 30 ianuarie 1768 

“Pentru a convinge publicul despre ce e de fapt vorba, m-am decis să-l las să facă ceva cu totul extraordinar, și anume, să scrie o operă pentru teatru. Și ce credeți despre agitația iscată prin culise printre compozitori?… Ce? Acum să-l vezi pe un Gluck, și mâine un băiat de 12 ani stând la pian și dirijându-și opera?… Da, în ciuda tuturor celor care-l invidiază! L-am câștigat chiar și pe Gluck de partea noastră…”  

Viena, 30 iulie 1768 

“Alteţa Sa Princiară nu are în serviciu mincinoşi sau şarlatani sau înşelători de oameni, care să se ducă în toate locurile cu permisiunea Alteţei Sale şi să înşele oamenii precum scamatorii, ci bărbaţi cinstiţi care, întru cinstirea patriei şi a Principelui ei, anunţă lumii o minune căreia Dumnezeu i-a îngăduit să se nască la Salzburg.

Îi datorez această faptă lui Dumnezeu-Atotputernicul, altfel aş fi creatura cea mai nerecunoscătoare. Şi dacă sunt vreodată dator să conving lumea de acest miracol, atunci tocmai acum trebuie s-o fac, când se ridiculizează tot ce se cheamă minune şi se contrazice orice miracol. Trebuie deci să-i conving! N-a fost oare o mare bucurie şi o mare izbândă pentru mine când am auzit pe un adept al lui Voltaire spunându-mi cu mirare: ‘Este primul miracol pe care l-am văzut în viaţa mea!‘ ”  

VOCEA LUI DUMNEZEU 

Andre Tubeuf – Mozart: Chemins et chants 

“Să interpretezi Mozart? Nimic mai ușor. Din instinct, copiii pot. Ei nu caută, dar găsesc. Adultul caută, se-ncurcă, ezită. Nu e cantitatea de note, spunea Arthur Schnabel: e calitatea lor, dezesperantă. Sonatele, aproape prea ușoare pentru copii, sunt descurajante pentru oamenii mari.

Să cânți Mozart? Liedul lui Papageno, cântecul lui Cherubino, e ca și cum ne-am fi născut cu ele; cântă în noi; să le auzi prima oară înseamnă să le recunoști; nu aparțin memoriei noastre de indivizi, ci inimii noastre de oameni. Totuși, pentru a face să iasă melodia, ce pare să se cânte singură, trebuie un legato, un portamento, care vin de la sine când le auzi și te chinuie cu întrebări, cu gânduri, dacă vrei să le reproduci. Se cântă Mozart cu vocea tuturor, în registrul vocal al tuturor, însă trebuie să fi uitat de tine sau să te fi pierdut: atunci cântă Mozart. 

Să scrii despre Mozart. Descurajant. S-a descris destul și chiar romanțat. Nici o viață atât de extraordinară nu a fost mai puțin misterioasă. Sentimentele lui Mozart, gusturile sale, omenia, chiar iubirile sale, sunt ale tuturor. Nu sunt ale lui decât simțirea, muzica, drumurile. Cine i-a ascultat muzica se crede împăcat. Totuși, să-i cunoască mai bine drumurile: direct cum este Mozart, a-l cunoaște mai bine înseamnă a-l iubi mai mult. Studiindu-l pe Mozart nu înveți mai mult, ci iubești mai mult. Mozart te lasă să te apropii de el și dispare. Tot ce este de cunoscut din el sunt aceste personaje în care trăiește, transparent, cu un mister ce nu e al artei, ci al vieții; sau aceste prezențe, deodată, un clarinet sau o violă, imediat recunoscute, și pe care nu le mai uiți. Muzica lui ne conduce pe ceea ce au fost drumurile lui. Pentru a-l găsi? Nu, pentru a-l uita cu bună știință și a nu-l mai cunoaște decât prin ceea ce a creat.

Deci: a cânta. Aici se găsește Mozart întreg. Dar mai întâi drumurile. Fiindcă până și un Mozart are un drum. Vine pe lume la timpul său. Zece ani mai devreme, muzica era aproape pregătită, nu însă și teatrul. Gluck nu apăruse. Înainte de Mozart, există o întreagă omenire și chiar o civilizație. Genealogia sa este umanitatea. De aceea Mozart, singurul între toți muzicienii, nu e străin celor umani. Deși pare simplu și spontan, trebuie o întreagă civilizație care să-l călăuzească, o adevărată educație care să-l formeze. Degeaba pare să le ignore sau să le inventeze, el pornește de la toate formele instituite. Înainte să cânte Contesa, trebuie ca zece viori să se acordeze. Trebuie de asemenea ca zece secole de artă și civilizație ale Europei să fi făcut din Salzburg, exact din Salzburg, arhitectura care este; și din această arhitectură deja o muzică. Altfel, același copil supradotat s-ar fi născut pe 27 ianuarie 1756 în Getreidegasse, în familia unui violonist capelmaistru. L-ar fi chemat Mozart. Dar atunci nu ar fi devenit Mozart. 

Dar nici un Leopold Mozart nu se formează într-o zi. Cum să educi un Mozart dacă nu ești tu însuți educat mai întâi? Și el vine de departe. Maria Tereza alungase iezuiții din Austria, ceea ce a constituit un noroc pentru Augsburg și șansa lui Leopold, educator înnăscut. Citea în latină și greacă, vorbea franceza și italiana. Interesat de matematică, având cunoștințe de istorie, el nu pretindea că e un Goethe și nu dorea să-și deschidă un cabinet de istorie naturală. Dar dacă avea atlasul și harta lumii ca fiecare, era unul dintre rarii deținători ai unui telescop și a două microscoape. Ceea ce nu e puțin lucru pentru odrasla unei obscure familii de legători de cărți. În treacăt fie zis: a lega duce rapid cu gândul la deviza lui Marcus Sitticus, a lega înseamnă a face legătura a ceea ce altfel s-ar împrăștia, vel dissita jungit. Iar a compune, destinul lui Mozart fiul, este oare altceva? Etimologiile sigure nu sunt imperative, dar sunt sfinte.

Contrar prejudecății înrădăcinate, educația iezuită e lipsită de ideologie și prea puțin autoritară. Există multe stagnări în casa acestor călugări. Iar învățământul lor, Leopold fiind dovada vie, este oricum numai obscurantist nu: deschis științelor și chiar Luminilor. Însă practica e foarte strictă, ceea ce constituie o modalitate de a profesa ideea că ținuta este totul. Se va rezista prin exterior, dacă interiorul eșuează. De unde exercițiile nesfârșite. Mozart tatăl și fiul vor avea în comun acest sentiment strict al decenței, traducere burgheză a etichetei de la curte, această pasiune pentru onorabilitate; unul ca și celălalt vor vedea în francmasonerie, fără nici o contradicție, prelungirea unui creștinism drept, onest fără a fi riguros și al cărui ritual nu e deloc mai limpede, de fapt, decât misterele creștine: însă ierarhia care le celebrează este în mod ostentativ o frăție. 

Leopold s-a căsătorit în 1747 cu Anna Maria Pertl, mai mică decât el cu un an, dintr-o familie bună, dar ruinată, de funcționari. Se spune că erau cel mai frumos cuplu din Salzburg. Fiecare an, sau aproape fiecare, aducea în tânăra familie un nou-născut. Dintre primii șase a supraviețuit doar al patrulea, Maria Anna Walburga Ignatia, numită Nannerl. Ar fi oare doar amintită, în ciuda talentului ei personal remarcabil, fără fratele mai mic cu care a făcut pereche sau mai degrabă duet și care o eclipsează în mod absolut, dar care la început i-a asigurat celebritatea? Avea patru ani și jumătate când s-a născut Wolfgang, iar acesta fără îndoială nu și-ar fi semnalat talentul într-un mod atât de precoce dacă nu ar fi piratat oarecum exercițiile surorii sale mai mari, deja o bună pianistă. După ce se recunoaște geniul? E nevoie de un prilej.

Leopold însuși nu și-a recunoscut imediat fiul. Cum să salute un Mesia în acest ultim sosit? Șansa era mai degrabă să plece și el, după câteva săptămâni sau câteva zile, la cei dispăruți prea devreme. Ce să învestești de la început într-un copil care poate nici nu va trăi? Un alt eveniment fericit îl ține ocupat pe fericitul tată la acest început al anului 1756. Lotter, editor din Augsburg, îi tipărește Metoda fundamentală de vioară, copil robust căruia i se promite o existență prosperă și care aduce imediat tatălui său bani și prestigiu, tradus în mai multe limbi, neuitat și neperimat nici în secolul următor. Dacă peste tot unde călătorește, la Bruxelles, Paris, Londra, Leopold are scrisori de recomandare, dacă numele îi este cunoscut în mod onorabil, este pentru că Europa salută în el pe acel Mozart al Metodei. Puțină noblețe nu-i face rău lui Emil, spune Rousseau; Mozart al nostru e de familie bună. O metodă de vioară nu ar fi făcut nemuritor numele lui Mozart și cu atât mai puțin universal, asta e sigur. Însă l-ar fi ajutat pe Mozart tatăl să trăiască foarte liniștit, dacă nu l-ar fi văzut în același timp, cu stupoare, teamă și gratitudine și mai ales cu o vehementă pasiune de pedagog, pe acest alt copil al anului 1756 deschizându-se sub ochii lui, pentru a-i lumina mai întâi și lui viața, golită, ruinată, încheiată, și a i-o eclipsa pentru totdeauna. 

Mozart tatăl este un personaj remarcabil. El avea simțul Istoriei. Aduna mărturii, iniția o întreagă corespondență, contrapartidă fecundă și durabilă pentru atâta timp pierdut în călătorii. Wolfgang la zece ani nu avea operă, totuși Leopold știa că este menit să supraviețuiască destinului său de copil minune și de executant efemer, menit să facă Istoria. Această convingere e biblică, unică într-un timp în care muzicianul nu-și cunoaște puterea de a dăinui prin opera sa. Moravuri, evenimente, întâlniri, obiecte bizare, obiecte de artă, stări sufletești, totul se află în aceste scrisori, făcute pentru a circula, a fi citite în public la Salzburg. Prin ele, Mozart constituie o excepție: un artist a cărui formație și copilărie sunt lipsite de orice mister. După ce a crescut, s-a așezat, a rămas orfan, apoi s-a căsătorit, nu va mai scrie decât cu greu. Mozart revine atunci la misterul său și aproape nu mai are biografie. Opera sa vorbește pentru el.

Prima scrisoare păstrată este cea a lui Leopold tocmai către Lotter, din februarie 1756. În primul rând recomandări și directive cu privire la tipărirea exemplelor muzicale. Pe de altă parte, soția sa a născut cu bine un băiat, botezat a doua zi, pe 28. Prenumele sunt, în ordine, Johannes Chrysostomus, ca sfântul zilei, care, naș de nădejde, i-a pus într-adevăr aur în gură; Wolfgang, ca bunicul matern; în sfârșit, Gottlieb, elenizat prima dată în Theophilus, înainte ca, descoperind Italia, Wolfgang adolescent să-l latinizeze în Amadeo. Iubit de zei pentru gura sa de aur: etimologiile sunt cucernice. Iar Leopold rămâne Leopold. Fără grija constantă a lui pater familias, poate că Mozart nu ar fi trăit; poateă că n-ar fi devenit Mozart. 

Copiii au crescut în Getreidegasse, în vechiul centru al Salzburgului. Nannerl era foarte avansată la pian, Wolfgang asculta și învăța mult. Tatăl, Kapellmeister, avea instrumente acasă și mulți muzicieni veneau aducându-le pe ale lor pentru a repeta, a lucra, a descifra sau pur și simplu a interpreta. Există o natură la Mozart, o întreagă lume de sunete: dar nu e nici grădina, nu sunt nici păsările, nici stelele; sunt instrumentele, auzite din copilărie. Avea fobiile lui. Sunetul trompetei îl teroriza. Fără îndoială că a știut, după ureche, despre unele instrumente, mult mai mult decât au trebuit să fi învățat degetele înainte de a putea să interpreteze. Mozart și-a creat paleta instrumentală cu urechea, nu cu degetele. Nu s-a născut cu simțul timbrurilor, cu incomparabilul lor amestec, care strălucește în concertele de la maturitate, ci acesta  a crescut în el. Nu-i plăceau aproape deloc vioara și flautul, poate pentru că sună prea ușor, un cântec car le cade din cer, dar nu urcă din inimă. Violonist și tată și unic maestru al lui Wolfgang, Leopold nu l-a învățat totuși riguros propriul instrument, ci probabil că i-a arătat câteva noțiuni elementare pe vioara sa de copil; în plus, observându-l, nu se poate ca Wolfgang să nu fi prins singur câte ceva. De aceea, a pretins într-o bună zi că va ține locul de viara a doua la o ședință de interpretare la prima vedere a unor triouri. Cum tatăl l-a pus la punct cu oarecare agasare, Wolfgang a strigat: “Dar, tată, ca să fii vioara a doua nu trebuie să fi învățat!” – A, desigur, Leopold voia să arate lumii un miracol, dar nu pe acesta: ce-ar mai fi rămas din Metoda sa? Prietenul lor Schachtner, emoționat, a intervenit; ar fi vrut să-l pună pe copil să lucreze separat. “Fie, acceptă Leopold: dar eu să nu-l aud, altfel vă dau afară!” Totuși copilul interpreta atât de corect și chiar plăcut, încât concursul lui Schachtner nu era necesar. Leopold a plâns de admirație, iar cei trei colegi au interpretat fără întrerupere șase triouri. Imediat Wolfgang, flatat de complimente și încurajat de performanță, ceru vioara întâi și nu-l făcură să renunțe. Desigur că adună greșeală după greșeală, însă sfârși de descifrat partitura, roșu de fericire. Oamenii de calitate știu fără să fi învățat. Mozart se va mulțumi să cânte foarte bine la vioară; dar va iubi viola; aceasta cântă la mijloc, nu acolo unde e cerul, ci unde e inima; va cânta la violă, schimbând-o în timpul interpretării cu Haydn, cu ocazia unor memorabile ședințe de muzică de cameră; îi va dedica, uneori invizibilă, dar mereu suverană, creațiile sale cele mai profund. Viola este vocea umană, umbra trece peste ea ca o aripă; această voce nu vine din cer, nu, ci din inimă. 

Jucându-se, Wolfgang a învățat ceea ce știe din franceză și italiană. Va scrie în aceste limbi cu greșeli fermecătoare, greșeli de poliglot, care amestecă formele, și nu de școlar leneș care nu le cunoaște. Și matematica a fost o joacă pentru el. Acasă acoperea table și pereți cu cifre și calcule. Nu era cazul să se mire nimeni mai târziu văzându-l cum combină, calculează, compune, analizând poate în minte, pentru ușurința operației, ceea ce apoi nu mai trebuia decât desfășurat la pian, cu aerul că improvizează, sau lăsat să alerge pe hârtie ca din viteza condeiului. Nici un plan aparent la Mozart, nici o ciornă laborioasă. Nici schiță, nici însemnări. Forme întotdeauna, formule niciodată. Bara de măsură este acolo, în capul său, dar când cântă nu se aude. Fără simetrie, vreodată. Mozart nu e geometru. Dumnezeu calculează și lumea se face: nu Bach, ci Mozart este încarnarea genială a acestui mister suveran, leibnizian, al armoniei prestabilite. Calculul e făcut: totul este acolo, la lucru, în minte, reguli, măsură. Însă la el în minte, Mozart nu-și aude încă muzica; nici Dumnezeu nu-și vede universul. Nu se aude decât ceea ce e sonor, nu se vede decât ceea ce e evident. În capul său, Mozart, la fel ca Dumnezeul lui Leibniz, pune la punct notația semnelor, clare, distincte, discontinue. Nu mai e decât de transcris. Trebuie ca socotelile să fie corecte; apoi trebuie uitate; atunci muzica apare, sonoră, sensibilă, continuă, parcă ar curge dintr-un izvor. Armonie prestabilită; identitate divină a calculului și a muzicii, care totuși nu se aseamănă în nimic: ea, fizică și carnală, fluentă; el, abstract și discontinuu. Dacă Dumnezeul lui Leibniz este Dumnezeul celei mai bune dintre lumi, înseamnă că nimic din lumea pe care el o creează nu trădează ceea ce se datorează calculului; nimic nu amintește de compas, de socoteli, nici măcar măsura. A urma regulile înseamnă a le fi pierdut. Ar fi un arhitect mediocru un Atotputernic care nu ar putea produce frumusețea fără să se citească pe etichetă formula de care s-a folosit; ar fi un muzician mediocru acel Mozart a cărui armonie, fluiditate, formă, atât de desăvârșite totuși, ar trăda artificiul, tiparul, calculul. Există o altă definiție, superioară, a oamenilor de calitate: cei care știu să uite, și să-i facă pe alții să uite, că au învățat.

Ce trebuie pentru a face un Mozart? Agerimea și grația, reunite într-un singur copil; un moștenitor care să nu fie un epigon; o tradiție care influențează și care nu strivește; ca Schutz să fi făcut călătoria la Veneția, Dowland pe cea a cursurilor franceze, ca Bach să-l fi copiat pe Vivaldi; ca la Londra Haendel, născut german, să fi adaptat opera italiană; ca la Versailles Lully să fi fost cel mai francez, Charpentier cel mai italian dintre muzicieni; ca o întreagă Europă a formelor să se fi construit prin muzică, la fel ca prin arhitectură; ca Salzburgul să fi fost exact acest oraș dintr-o țară îndrăgostită de operă, Austria, unde pentru prima oară s-a jucat o operă italiană în 1616; ca Salzburgul să fie fizic aproape de Viena, unde un băiețel se învârte pe la curte, află că e admirat, știe să nu se teamă de asta, nici să nu se simtă răsfățat; aproape și de Mannheim, care îi oferă inițierea fulgerătoare, revelația sunetului, elementul sensibil a cărui idee nu o va avea nimeni, nici măcar într-un sistem platonician al reamintirii, decât dacă a încercat-o, nu mai mult decât orbii culoarea: și povestea spune că, simțind șocul produs de crescendo, copilul a sarit de pe scaun, în picioare; aproape de Augsburg, în fine, unde Stein, fabricant de piane, avea să adauge claviaturii un întreg peisaj de culori și de contraste, practic inedit. Ce trebuie pentru a face un Mozart? Tot ce e înnăscut la un copil din car se naște unul la zece secole; și tot ce au dobândit toți ceilalți și ce el învață de la un adult, tată și pedagog, vicar savoiard și mentor în același timp, și ce va verifica singur, direct, în această incomparabilă Italie, unde, adolescent, a simțit dintr-o dată arzând totul în el și în jurul lui, sunetele și simțurile.

A! și pentru ca Mozart însuși să devină în întregime Mozart, va trebui să se oprească de la sine pe ceea ce este totuși deja calea sa. Are douăzeci și opt de ani și nu-i mai rămân de trăit decât șapte; se află la jumătatea acestei suculente înfloriri a celor șase Concerte pentru pian din 1784, pe care contează spre a face din el, în sfârșit, la Viena, un om, un profesionist, liber. Nimeni nu-i impune să se întrerupă, să scrie Cvintetul pentru pian și instrumente de suflat; nu este o comandă; el e cel care se simte obligat, tocmai acum, la un asemenea exercițiu; pune bine la punct schimbul, raccourci-ul clapei, dramaturgia replicilor, tot acest duel ce există în orice dialog, în fine, coloritul: prezențe stabilite doar prin timbru, oameni recunoscuți după voce chiar nu fac decât să treacă și nu spun decât un cuvânt. Mâine Mozart va putea, în propriile concerte, să monteze o scenă de operă care nu e decât a lui, întrucât instrumentele îi ajung acum pentru a lega intriga și a schimba replicile. Paleta este construită. Poimâine el scrie Figaro și chiar înainte ca pajul Cherubino să deschidă gura ca să ne cânte cântecul său, instrumentele ne vor fi spus ce are el pe suflet.

Iată de ce muzica lui Mozart e atât de ușoară, dar numai pentru noi care ascultăm. Faptul că Mozart a scris-o uneori la repezeală, în ultimul moment (uvertura la Don Giovanni în noaptea dinainte), ne ascunde munca de decantare și de incubație care i-a adus-o inițial în minte, cum dovedește această sonată pentru violonista Strinasacchi, unde Mozart interpreta partea pentru pian pe care nu avusese timp s-o scrie, citind-o de acolo de unde o lăsase: din mintea sa. Acel Mozart care pare a face din tot o joacă, acel Mozart care veșnic improvizează ni-l ascunde pe Mozart cel desăvârșit. Pentru a scrie motetul Exsultate, jubilate, care cu siguranță ar ajunge pentru gloria unora, un Mozart deja format, dar de numai șaptesprezece ani, ajunge; pentru Concertul Jeunehomme, un Mozart de douăzeci și unu; și unul de douăzeci și trei pentru Simfonia concertantă de la Salzburg; și de douăzeci și cinci pentru Idomeneo. Ori, Cosi fan tutte, zece ani mai târziu, nu va fi mai desăvârșită decât Idomeneo: dar sfâșierea inimilor a devenit mai subtilă, iar paleta instrumentală corespunzătoare e perfectă. Unele dintre creațiile de la sfârșit ne spun ceea ce un Mozart cu zece ani mai tânăr nu ar fi știut să ne spună: fresca terifiantă din Recviem, tăcerea Paminei, indulgența dulce-amară din Cosi fan tutte, tensiunea copleșitoare a Cvintetelor pentru două viole – nu se pot spune toate acestea la douăzeci de ani. E omul Mozart cel care vorbește. Totuși, acel rămas-bun din Cosi fan tutte nu este nici mai bine spus, nici mai sfâșietor decât cel din Idomeneo. Adevăratul miracol în cazul lui Mozart este că la el ceea ce omul tocmai a găsit, muzicianul știa deja să spună. Pentru aceasta Mozart a fost pregătit din copilărie. Ce trebuie pentru a face un Mozart? Pentru a face un om, ne spune Aristotel, trebuie un om plus soarele. Soarele, în cazul de față, a fost întreaga Europă a artei, bogată dar stabilă, clasică. Iar omul a fost Leopold. Cum spunea Wolfgang Amadeus: imediat după Dumnezeu este tata.

Gândiți-vă și la asta, biografi care considerați experiență ceea ce nu era. Ne spuneți că micul Wolfgang, în vârstă de numai opt ani, îl asculta cu urechile larg deschise pe Bach cel de la Londra, Johann Christian, professor de muzică al reginei, cel care i-a “umplut” pentru totdeauna “capul de operă”. Johann Christian avea frați la fel de renumiți, Carl Philipp Emanuel, Wilhelm Friedemann. Se găsesc opere de-ale lor copiate în caietele de muzică ale lui Wolfgang copil. Și nu era totuși nici măcar menționat cel mai ilustru (azi), fondatorul dinastiei, Johann Sebastian, al cărui simplu nume, sub specie aeternitatis, le devorează pe cele ale copiilor săi? Pentru Johann, Christian și Wolfgang, născuți amândoi moștenitori, referirea la tată ar fi fost un frumos subiect de discuție. Dar realitatea este că Wolfgang nu a început să-l descopere pe Johann Sebastian Bach decât prin opera sa, într-o bibliotecă, și nu înainte de a împlini douăzeci și cinci de ani el însuși. Acesta este adevărul muzicii în privința istoriei. Câtorva creatori, Bach și Mozart fiind primii, pentru a intra în propria eternitate le-a ajuns faptul că știau s-o perceapă în ei înșiși; astfel creația, de drept, se naște eternă; dar se naște postumă, totodată, cum remarcă Nietzsche cu o simpatie disperată; vor trece generații întregi înainte să fie recunoscută.

Mozart sau iluminatul

Miracolul lui Mozart: muzica sa se topește, pur și simplu, în sufletele noastre, dar și în simțurile noastre, mai întâi; în mod imperceptibil sensibilă (și chiar senzuală) și spiritual; astfel ne amintim că de la simțuri la suflet drumul nu e așa de lung, nici interdicția atât de severă. Doar Mozart, de la greci încoace, ne spune: Simțurile nu-ți sunt blestemate, sufletul nu ți se află în exil. Voce pentru sufletul cel mai rezervat, Mozart e înainte de orice binecuvântare, acest frison resimțit pe piele; concret și celest; bun-venit celui sociabil ca și celui solitar; sociabil pentru cel solitar. O, Înger!

Averi i-au alunecat printre degete, funcțiile pe car le merită de o sută de ori ajung la alții – astfel el rămâne ca și noi: un om strâmtorat. Ni-l imaginăm pe Mozart înstărit? Căpătuit? Proprietar? Sau încărcat de ani și onoruri și un tânăr spunându-i: tată, cum i-a spus el lui Haydn? El n-a venit pe lume ca să se îmbogățească pe sine, ci pe noi. Dacă se supără, întrerupându-se din cântat pentru că nimeni nu-l ascultă, e din cauză că nu trebuie risipită apa pură într-o lume care piere de sete. El nu este acest tânăr Iosif pe care Thomas Mann ni-l arată sub clar de lună felicitându-se pentru alegerea sa. Din copilărie, se pregătește să fie Iosif, tatăl adoptiv, cel care va avea grijă de dezmoșteniții ce vor veni și acumulează, timp de șapte ani bogați, o adevărată comoară muzicală.

N-a trebuit decât să cânte, ne spune Richard Strauss, iar sufletul omenesc, al cărui mister îl duce la disperare pe filozof, s-a arătat. Ideea de sunet a devenit sunet, idea de perfecțiune, perfecțiune. Mozart a venit, iar noi știm ce este sufletul. Aflat departe, din străfundul timpurilor, acesta a reușit aspirația milenară de a fi propriu-i trup. Favoare acordată nouă: această mediere cerească, pentru a se împlini, a ales muzica! Un sculptor ar fi transpus-o în marmură; am fi crezut în veșnicia ei, în loc să învățăm din surâsul frumos al muzicii, în acea clipă, să dorim veșnicia pe care o reflectă. Astfel supranaturalul a încercat naturalul, pentru a putea locui printre noi. Mozart a parcurs drumul și ne lasă muzica.”  

Andre Tubeuf – Mozart: Chemins et chants  

http://www.youtube.com/watch?v=rQ5PlISz1b8

“It may be that when the angels go about their task praising God, they play only Bach. I am sure, however, that when they are together en famille they play Mozart” (Karl Barth)   

Photos courtesy of Vienna Tourist Board

If you’re looking for the perfect guide to Vienna, look no further than Vienna.info – the online travel guide to the wonderful city! 

dintre lume și geniu

au fost depuse

în groapa comună a cimitirului

din Viena în ziua de

6 decembrie

1791,

unde, spre

gloria ei,

Lumea

l-a aruncat pe Mozart

sub varul septic

al uitării din urmă.

Și de atunci

scena

se tot repetă. 

Între dionisiac 

și apolinic,

Flautul

și Recviemul,

ultimul fruct

depus în coșul

culegătorului.

Viața alege

dintotdeauna

parfumul

opusului ei.

Raiul îndoliat

la care bate Mozart

tânăr

ținând în

mâna sa de dantele

tremurânde 

ultima Operă.  

A sosit noaptea, 

Mozart. 

Și-a dat sufletul într-o zi de 5 Decembrie, la ora 1 dimineața, vegheat de sora soției lui. Trupul i-a fost spălat de prieteni loiali. Tot ei l-au însoțit când a ieșit pentru ultima dată pe ușa casei sale. Tot prietenii l-au dus în catedrala Sfântul Ștefan, într-o capelă în care avea să aștepte ceremonia religioasă – simplă, conform tarifului redus al înmormântării de rangul trei plătită de baronul Van Swieten. Soția părăsise casa câteva ore după moartea lui, “din prea multă durere”, și avea să locuiască la prieteni următoarele zile. Nu i-a vegheat trupul, nu l-a urmat pe ultimul drum. În Viena era iarnă, era frig, aproape era noapte… Doamne, ce noapte cumplită a omenirii!… Cei în viață au abandonat, unul câte unul, convoiul funerar, astfel încât în clipa în care acesta a trecut de Stubenthor și a ajuns la cimitirul St Marx trupul neînsuflețit al lui Mozart nu mai era însoțit decât de vizitiul trăsurii mortuare. În St Marx, până la acea oră înaintată, deja avuseseră loc două înmormântări de rangul trei. Mozart a fost al treilea. Trupul său a fost așezat în groapa comună, deasupra celorlalți, de către ajutorul groparului și vizitiu. Apoi a sosit noaptea. 

Mozart a plecat singur. A rămas singur. Soția lui, “preabuna, preaiubita lui soție”, cum o numea  în scrisorile sale, nu i-a căutat mormântul timp de șaptesprezece ani. Deși starea de sănătate pare a se fi îmbunătățit rapid, odată ce la câteva săptămâni după dispariția lui deja purta corespondență cu câțiva mari editori pentru a-i vinde manuscrisele. Niciodată după moartea lui n-a mai avut nevoie să meargă la cură la Baden, i-a valorificat financiar moștenirea muzicală, s-a recăsătorit, i-a rescris viața împreună cu al doilea soț, și i-a supraviețuit celui dintâi aproape cincizeci de ani. 

Nimeni dintre cei apropiați, nimeni dintre cei ce i-au cunoscut și iubit muzica și ființa, nimeni nu i-a căutat mormântul, nici a doua zi, nici peste o lună, nici peste un an. Reglementările legale ale timpului indicau așezarea într-o groapă “comună” la tariful ce fusese plătit de Baron, dar nu interziceau amplasarea unei plăci funerare pe zidul cimitirului, în dreptul mormântului. Nici Constanze Mozart, nici prietenii săi, nici nobilii pe care îi înnobilase cu simțirea și creația lui, nici vienezii obișnuiți care-i fredonau melodiile în cafenele, nimeni nu l-a mai căutat… Nimeni n-a simțit dorința de a-i arăta respect și afecțiune marcând fie și cu o piatră locul în care, deasupra altor trupuri, își găsise odihna îngerul trimis de Dumnezeu pe pământul unor oameni care nu l-au înțeles și nu l-au iubit niciodată cu adevărat… 

După zece ani, groapa comună a fost deschisă, osemintele scoase, pentru a face loc altor muritori. Asta a însemnat înmormântarea de rangul trei: o groapă ce a închis mai multe trupuri împreună timp de zece ani, și atât. După zece ani, oseminte la grămadă, pentru a fi așezate unde?… nu vom ști niciodată… O înmormântare de rang superior ar fi însemnat un loc în proprietatea familiei, în cimitirul St Marx. Dar costa mai mult: pentru soția lui, pentru prietenii apropiați, pentru admiratori, pentru Viena! Și nimeni dintre cei ce l-au cunoscut, dintre cei ce i-au fost aproape, dintre cei pe care i-a onorat cu atingerea divină a ființei sale, nimeni n-a simțit că Wolfgang Amadeus Mozart merita o înmormântare de rang superior. 

Actele de divorț dintre lume și geniu au fost depuse în groapa comună a cimitirului din Viena în ziua de 6 decembrie 1791, unde, spre gloria ei, Lumea l-a aruncat pe Mozart sub varul septic al uitării din urmă. Și de atunci scena se tot repetă. 

A sosit noaptea, Mozart… 

“A sosit noaptea, Mozart…” © Claudiu Iordache – publicat cu permisiunea autorului. 

 

Este 5 decembrie. De 220 ani omenirea așteaptă să te întorci. Muzica ta a supraviețuit și va supraviețui. Dar ne e dor de inima ta vie, de sufletul luminat de un sentiment dumnezeiesc al armoniei! Căci ai fost darul Lui pe care nu l-am iubit destul atunci când El ni te-a luat înapoi… 

Tu, Mozart, sfâșietoare lumină a întunericului ce ne înconjoară! În parcul tău cernit frunzele iernii îți șoptesc numele. Este 5 decembrie. O liniște senină care a înnoptat pe cer până când lumea a aflat cu disperare că te-a pierdut pentru totdeauna! Dacă am putea învia prin dragostea noastră ființa ta fragilă, pentru a ne surâde din nou, o, Mozart care dormi regal în sufletul nostru! Dacă ne-ai putea auzi durerea de a te ști chemat pentru totdeauna acolo unde numai îngerii te mai ascultă, înfiorați! O, Mozart, e noapte, deplina noapte înaltă într-o zi de 5 decembrie! Zi în care și tu și noi am murit un pic… 

Mozart, Mozart, Mozart, ecou ceresc al fiului omenirii… 

Dumnezeu să te binecuvânteze, Franz Schubert. Odihnește-te în pace.

31 ianuarie 1797 – 19 noiembrie 1828