A fost o vreme când liniştea era auzită, când arborii erau în armonie cu iarba şi cântecul florilor, când amiezele erau grădini de miresme şi înserările îşi înşirau harpele lungi lângă pleoapele ostenite ale zilei, când clipa dura cât o veşnicie şi aleanul, reveria, nostalgia îmblânzeau gesturile pătimaşe ale dragostei…
A fost tărâmul preclasicilor, al sensibilităţii atente la muzica sferelor, al auzului perfect, neagresat, la poarta căruia soseau inspiraţii sublime…
Atunci au trăit pe pământ un Albinoni, un Pergolesi, un Marcello, un Vivaldi, un Corelli, un Haendel, un Bach. Au trăit, au compus, au împlinit, întâmpinând tăcerea universală cu şoaptele geniului înveşmântat în transparenţă şi serenitate, şi de la un moment dat au dispărut, sustraşi de tumultul unei lumi care a început să-şi mişte armurile.
Nu va mai exista vreodată un slujitor al lumii mai modest şi mai smerit decât compozitorul chemărilor paradisiace pe care le putem asculta şi astăzi în cele patru anotimpuri ale muzicii împlinite…
Preclasic.
Georg Friedrich Händel: 23 februarie 1685 – 14 aprilie 1759
În fiecare an, pentru a marca aniversarea nașterii lui Wolfgang Amadeus Mozart, Mozarteum Foundation Salzburg organizează Săptămana Mozart: o serie de spectacole de operă și concerte orchestrale, de cameră și solistice. Interpreți Mozart de renume internațional susțin reputația de neegalat a acestui eveniment unic. Între 27 ianuarie – 5 februarie 2012, iubitorii muzicii culte din întreaga lume sunt invitați să se bucure de frumusețea nepieritoare a muzicii marelui compozitor.
Mozarts Geburtshaus, casa în care s-a născut Mozart pe 27 ianuarie 1756, în Getreidegasse, este astăzi unul dintre cele mai vizitate muzee din lume. Expoziția desfășurată pe trei etaje poartă vizitatorii în lumea lui Wolfgang, povestind când a început să facă muzică, cine au fost prietenii și protectorii săi, cum a arătat relația sa cu familia, cât de puternică a fost pasiunea sa pentru operă… Aici pot fi văzute portrete, manuscrise și documente originale, precum și obiecte personale ale compozitorului și instrumente muzicale pe care a cântat: vioara din copilărie și clavecinul pe care a compus câteva dintre minunatele sale lucrări.
În Makartplatz se află Mozarts Wohnhaus, reședința în care Mozart a trăit între anii 1773 și 1781 (anul plecării sale la Viena). Clădirea a suferit distrugeri importante în bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial, dar a fost fidel reconstruită și astăzi găzduiește cel de-al doilea important muzeu Mozart din Salzburg.
În camerele spațioase pot fi văzute portrete și documente originale, manuscrise ale compozițiilor lui Mozart din anii petrecuți în Salzburg, fortepiano-ul original al lui Wolfgang precum și faimosul portret de familie, aflat în Marea Sală de Dans (Tanzmeistersaal).
Salzburg este un oraș al muzicii: de-a lungul întregului an spectacole extraordinare au loc în biserici, în palate, în săli de concert… Salzburger Schlosskonzerte este unul dintre cele mai mari evenimente muzicale din lume: concertele au loc în sala de marmură a Palatului Mirabell, acolo unde, într-un alt timp, a cântat tânărul Wolfgang Amadeus Mozart!
În Săptămâna Mozart sau oricând vă veți afla în Salzburgoferiți-vă bucuria de a descoperi frumusețile unui oraș căruia conducătorii și locuitorii au știut să-i respecte valorile culturale, istorice, memoriale!
Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut în 27 ianuarie 1756 și a plecat din lumea noastră în 5 decembrie 1791. Treizeci și cinci de ani, atât a rămas pe pământ Copilul minunat al Umanității. Dumnezeu l-a iubit prea mult și l-a chemat înapoi… Îngerul care ne-a luminat viața s-a întors la cer. Trupul său odihnește în liniștea Cimitirului St Marx, dar sufletul său bun și generos, spiritul liber, geniul strălucitor vor trăi etern, prin Muzica sa divină…
Îți mulțumim, Mozart, pentru darul muzicii tale nepereche!… Nesfârșită gratitudine, flori și lacrimi… un omagiu tulburător, purtând în el toate gândurile afectuoase care se îndreaptă spre tine astăzi și pentru totdeauna…
Leopold Mozart din Salzburg, 9 februarie 1756
“… la 27 ianuarie, orele 8 seara, soția mea a născut cu bine un băiat. Slavă Domnului, acum și mama și copilul se simt bine. Băiatului i-am pus numele de Johannes Chrysostomus Wolfgang Gottlieb.”
Viena, 16 octombrie 1762
„Ordinul să mergem la Curte a sosit de îndată ce s-a aflat că ne găsim la Viena. Am fost primiți din partea Maiestăților Lor cu o extraordinară grație, într-atât încât dacă aș spune vreodată cum a fost s-ar putea crede că este o poveste făcută de mine. Wolferl a sărit în poala Împărătesei, a luat-o de gât și a sărutat-o zdravăn. Pe scurt, am fost la ea de la orele 3 la 6, iar Împăratul însuși a venit să mă conducă s-o ascult pe infantă cântând la vioară.”
Paris, 1 februarie 1764
“Nici nu vă puteți da seama ce mirare și ce impresie a produs asupra francezilor, îndrăgostiți pur și simplu de eticheta de la Curte, faptul că fiicele Regelui s-au oprit îndată ce mi-au zărit copiii, nu numai în apartamentele lor dar și în public, și s-au apropiat de ei… Ceea ce li s-a părut și mai extraordinar domnilor francezi a fost că la dineul din noaptea Anului Nou a trebuit să se facă loc la masa regală și Wolfgangus al meu să stea mereu lângă Regină, să se întrețină cu ea și să-i sărute mâinile, și să mănânce mâncarea care a avut cinstea să-i fie servită de ea.”
Paris, 1 februarie 1764
“Se află la gravat acum 4 sonate ale dlui Wolfgang Mozart. Închipuiți-vă zarva pe care o vor face în lume când se va scrie în titlu că sunt opera unui copil de 7 ani. La timpul său veți auzi cât sunt de bune aceste sonate; este acolo un Andante într-un stil cu totul neobișnuit. Și mai pot să afirm că Dumnezeu face noi minuni cu acest copil. La concertele publice acompaniază cu adevărat întotdeauna. Transpune chiar și arrile la prima vista – în timpul acompaniamentului. Cântă direct după note piesele franțuzești și italienești ce i se pun în față peste tot.”
Londra, 28 mai 1764
“Cu ajutorul Domnului se vor aranja toate în bine, numai să fim sănătoși și Dumnezeu să ni-l țină sănătos pe neînfrântul nostru Wolfgang! Regele i-a pus în față nu numai piese de Wagenseil, dar și de Bach, Abel și Haendel; pe toate le-a cântat la prima vista. Și a cântat atât de frumos la orga Regelui, încât arta lui de organist este mai prețuită de lume decât cea de pianist. A acompaniat apoi o arie cântată de Regină și un solo de flaut. În fine, din ariile lui Haendel a luat știma de vioară și a cântat cea mai frumoasă melodie numai pe baza basului simplu. Toată lumea a rămas uimită. Într-un cuvânt, ceea ce știa când am plecat din Salzburg este o umbră palidă față de ce știe acum. Întrece cu mult orice închipuire.”
Munchen, 15 noiembrie 1766
“Dumnezeu (preamilostivul Dumnezeu, pentru un păcătos ca mine) a dat copiilor mei atâtea talente încât, pentru buna lor educaţie, aş fi tentat să jertfesc totul, chiar fără să ţin seama de obligaţiile de părinte. Fiecare clipă pe care o pierd e pierdută în veci. Dacă n-am ştiut-o până acum, am aflat-o văzând cât de preţios e timpul pentru cei tineri. Copiii mei, după cum ştiţi, sunt obişnuiţi cu munca. Dacă sub scuza de a face una-alta s-ar obişnui cu lenevia, mi s-ar dărâma toată construcţia. Obişnuinţa este ca o cămaşă de zale şi dvs. ştiţi cât de mult mai au de învăţat copiii mei, mai cu seamă Wolfgang. Dar cine ştie ce planuri mai au cu noi cei de la Salzburg. Poate că ne vor primi astfel încât ne va veni mai uşor să ne luăm traista de pribegie în spinare şi să plecăm. Cel puţin, dacă vrea Dumnezeu, readuc patriei copiii. Dacă nu vor să-i aibă, eu n-am nici o vină.”
Viena, 30 ianuarie 1768
“Pentru a convinge publicul despre ce e de fapt vorba, m-am decis să-l las să facă ceva cu totul extraordinar, și anume, să scrie o operă pentru teatru. Și ce credeți despre agitația iscată prin culise printre compozitori?… Ce? Acum să-l vezi pe un Gluck, și mâine un băiat de 12 ani stând la pian și dirijându-și opera?… Da, în ciuda tuturor celor care-l invidiază! L-am câștigat chiar și pe Gluck de partea noastră…”
Viena, 30 iulie 1768
“Alteţa Sa Princiară nu are în serviciu mincinoşi sau şarlatani sau înşelători de oameni, care să se ducă în toate locurile cu permisiunea Alteţei Sale şi să înşele oamenii precum scamatorii, ci bărbaţi cinstiţi care, întru cinstirea patriei şi a Principelui ei, anunţă lumii o minune căreia Dumnezeu i-a îngăduit să se nască la Salzburg.
Îi datorez această faptă lui Dumnezeu-Atotputernicul, altfel aş fi creatura cea mai nerecunoscătoare. Şi dacă sunt vreodată dator să conving lumea de acest miracol, atunci tocmai acum trebuie s-o fac, când se ridiculizează tot ce se cheamă minune şi se contrazice orice miracol. Trebuie deci să-i conving! N-a fost oare o mare bucurie şi o mare izbândă pentru mine când am auzit pe un adept al lui Voltaire spunându-mi cu mirare: ‘Este primul miracol pe care l-am văzut în viaţa mea!‘”
VOCEA LUI DUMNEZEU
Andre Tubeuf – Mozart: Chemins et chants
“Să interpretezi Mozart? Nimic mai ușor. Din instinct, copiii pot. Ei nu caută, dar găsesc. Adultul caută, se-ncurcă, ezită. Nu e cantitatea de note, spunea Arthur Schnabel: e calitatea lor, dezesperantă. Sonatele, aproape prea ușoare pentru copii, sunt descurajante pentru oamenii mari.
Să cânți Mozart? Liedul lui Papageno, cântecul lui Cherubino, e ca și cum ne-am fi născut cu ele; cântă în noi; să le auzi prima oară înseamnă să le recunoști; nu aparțin memoriei noastre de indivizi, ci inimii noastre de oameni. Totuși, pentru a face să iasă melodia, ce pare să se cânte singură, trebuie un legato, un portamento, care vin de la sine când le auzi și te chinuie cu întrebări, cu gânduri, dacă vrei să le reproduci. Se cântă Mozart cu vocea tuturor, în registrul vocal al tuturor, însă trebuie să fi uitat de tine sau să te fi pierdut: atunci cântă Mozart.
Să scrii despre Mozart. Descurajant. S-a descris destul și chiar romanțat. Nici o viață atât de extraordinară nu a fost mai puțin misterioasă. Sentimentele lui Mozart, gusturile sale, omenia, chiar iubirile sale, sunt ale tuturor. Nu sunt ale lui decât simțirea, muzica, drumurile. Cine i-a ascultat muzica se crede împăcat. Totuși, să-i cunoască mai bine drumurile: direct cum este Mozart, a-l cunoaște mai bine înseamnă a-l iubi mai mult. Studiindu-l pe Mozart nu înveți mai mult, ci iubești mai mult. Mozart te lasă să te apropii de el și dispare. Tot ce este de cunoscut din el sunt aceste personaje în care trăiește, transparent, cu un mister ce nu e al artei, ci al vieții; sau aceste prezențe, deodată, un clarinet sau o violă, imediat recunoscute, și pe care nu le mai uiți. Muzica lui ne conduce pe ceea ce au fost drumurile lui. Pentru a-l găsi? Nu, pentru a-l uita cu bună știință și a nu-l mai cunoaște decât prin ceea ce a creat.
Deci: a cânta. Aici se găsește Mozart întreg. Dar mai întâi drumurile. Fiindcă până și un Mozart are un drum. Vine pe lume la timpul său. Zece ani mai devreme, muzica era aproape pregătită, nu însă și teatrul. Gluck nu apăruse. Înainte de Mozart, există o întreagă omenire și chiar o civilizație. Genealogia sa este umanitatea. De aceea Mozart, singurul între toți muzicienii, nu e străin celor umani. Deși pare simplu și spontan, trebuie o întreagă civilizație care să-l călăuzească, o adevărată educație care să-l formeze. Degeaba pare să le ignore sau să le inventeze, el pornește de la toate formele instituite. Înainte să cânte Contesa, trebuie ca zece viori să se acordeze. Trebuie de asemenea ca zece secole de artă și civilizație ale Europei să fi făcut din Salzburg, exact din Salzburg, arhitectura care este; și din această arhitectură deja o muzică. Altfel, același copil supradotat s-ar fi născut pe 27 ianuarie 1756 în Getreidegasse, în familia unui violonist capelmaistru. L-ar fi chemat Mozart. Dar atunci nu ar fi devenit Mozart.
Dar nici un Leopold Mozart nu se formează într-o zi. Cum să educi un Mozart dacă nu ești tu însuți educat mai întâi? Și el vine de departe. Maria Tereza alungase iezuiții din Austria, ceea ce a constituit un noroc pentru Augsburg și șansa lui Leopold, educator înnăscut. Citea în latină și greacă, vorbea franceza și italiana. Interesat de matematică, având cunoștințe de istorie, el nu pretindea că e un Goethe și nu dorea să-și deschidă un cabinet de istorie naturală. Dar dacă avea atlasul și harta lumii ca fiecare, era unul dintre rarii deținători ai unui telescop și a două microscoape. Ceea ce nu e puțin lucru pentru odrasla unei obscure familii de legători de cărți. În treacăt fie zis: a lega duce rapid cu gândul la deviza lui Marcus Sitticus, a lega înseamnă a face legătura a ceea ce altfel s-ar împrăștia, vel dissita jungit. Iar acompune, destinul lui Mozart fiul, este oare altceva? Etimologiile sigure nu sunt imperative, dar sunt sfinte.
Contrar prejudecății înrădăcinate, educația iezuită e lipsită de ideologie și prea puțin autoritară. Există multe stagnări în casa acestor călugări. Iar învățământul lor, Leopold fiind dovada vie, este oricum numai obscurantist nu: deschis științelor și chiar Luminilor. Însă practica e foarte strictă, ceea ce constituie o modalitate de a profesa ideea că ținuta este totul. Se va rezista prin exterior, dacă interiorul eșuează. De unde exercițiile nesfârșite. Mozart tatăl și fiul vor avea în comun acest sentiment strict al decenței, traducere burgheză a etichetei de la curte, această pasiune pentru onorabilitate; unul ca și celălalt vor vedea în francmasonerie, fără nici o contradicție, prelungirea unui creștinism drept, onest fără a fi riguros și al cărui ritual nu e deloc mai limpede, de fapt, decât misterele creștine: însă ierarhia care le celebrează este în mod ostentativ o frăție.
Leopold s-a căsătorit în 1747 cu Anna Maria Pertl, mai mică decât el cu un an, dintr-o familie bună, dar ruinată, de funcționari. Se spune că erau cel mai frumos cuplu din Salzburg. Fiecare an, sau aproape fiecare, aducea în tânăra familie un nou-născut. Dintre primii șase a supraviețuit doar al patrulea, Maria Anna Walburga Ignatia, numită Nannerl. Ar fi oare doar amintită, în ciuda talentului ei personal remarcabil, fără fratele mai mic cu care a făcut pereche sau mai degrabă duet și care o eclipsează în mod absolut, dar care la început i-a asigurat celebritatea? Avea patru ani și jumătate când s-a născut Wolfgang, iar acesta fără îndoială nu și-ar fi semnalat talentul într-un mod atât de precoce dacă nu ar fi piratat oarecum exercițiile surorii sale mai mari, deja o bună pianistă. După ce se recunoaște geniul? E nevoie de un prilej.
Leopold însuși nu și-a recunoscut imediat fiul. Cum să salute un Mesia în acest ultim sosit? Șansa era mai degrabă să plece și el, după câteva săptămâni sau câteva zile, la cei dispăruți prea devreme. Ce să învestești de la început într-un copil care poate nici nu va trăi? Un alt eveniment fericit îl ține ocupat pe fericitul tată la acest început al anului 1756. Lotter, editor din Augsburg, îi tipărește Metoda fundamentală de vioară, copil robust căruia i se promite o existență prosperă și care aduce imediat tatălui său bani și prestigiu, tradus în mai multe limbi, neuitat și neperimat nici în secolul următor. Dacă peste tot unde călătorește, la Bruxelles, Paris, Londra, Leopold are scrisori de recomandare, dacă numele îi este cunoscut în mod onorabil, este pentru că Europa salută în el pe acel Mozart al Metodei. Puțină noblețe nu-i face rău lui Emil, spune Rousseau; Mozart al nostru e de familie bună. O metodă de vioară nu ar fi făcut nemuritor numele lui Mozart și cu atât mai puțin universal, asta e sigur. Însă l-ar fi ajutat pe Mozart tatăl să trăiască foarte liniștit, dacă nu l-ar fi văzut în același timp, cu stupoare, teamă și gratitudine și mai ales cu o vehementă pasiune de pedagog, pe acest alt copil al anului 1756 deschizându-se sub ochii lui, pentru a-i lumina mai întâi și lui viața, golită, ruinată, încheiată, și a i-o eclipsa pentru totdeauna.
Mozart tatăl este un personaj remarcabil. El avea simțul Istoriei. Aduna mărturii, iniția o întreagă corespondență, contrapartidă fecundă și durabilă pentru atâta timp pierdut în călătorii. Wolfgang la zece ani nu avea operă, totuși Leopold știa că este menit să supraviețuiască destinului său de copil minune și de executant efemer, menit să facă Istoria. Această convingere e biblică, unică într-un timp în care muzicianul nu-și cunoaște puterea de a dăinui prin opera sa. Moravuri, evenimente, întâlniri, obiecte bizare, obiecte de artă, stări sufletești, totul se află în aceste scrisori, făcute pentru a circula, a fi citite în public la Salzburg. Prin ele, Mozart constituie o excepție: un artist a cărui formație și copilărie sunt lipsite de orice mister. După ce a crescut, s-a așezat, a rămas orfan, apoi s-a căsătorit, nu va mai scrie decât cu greu. Mozart revine atunci la misterul său și aproape nu mai are biografie. Opera sa vorbește pentru el.
Prima scrisoare păstrată este cea a lui Leopold tocmai către Lotter, din februarie 1756. În primul rând recomandări și directive cu privire la tipărirea exemplelor muzicale. Pe de altă parte, soția sa a născut cu bine un băiat, botezat a doua zi, pe 28. Prenumele sunt, în ordine, Johannes Chrysostomus, ca sfântul zilei, care, naș de nădejde, i-a pus într-adevăr aur în gură; Wolfgang, ca bunicul matern; în sfârșit, Gottlieb, elenizat prima dată în Theophilus, înainte ca, descoperind Italia, Wolfgang adolescent să-l latinizeze în Amadeo. Iubit de zei pentru gura sa de aur: etimologiile sunt cucernice. Iar Leopold rămâne Leopold. Fără grija constantă a lui pater familias, poate că Mozart nu ar fi trăit; poateă că n-ar fi devenit Mozart.
Copiii au crescut în Getreidegasse, în vechiul centru al Salzburgului. Nannerl era foarte avansată la pian, Wolfgang asculta și învăța mult. Tatăl, Kapellmeister, avea instrumente acasă și mulți muzicieni veneau aducându-le pe ale lor pentru a repeta, a lucra, a descifra sau pur și simplu a interpreta. Există o natură la Mozart, o întreagă lume de sunete: dar nu e nici grădina, nu sunt nici păsările, nici stelele; sunt instrumentele, auzite din copilărie. Avea fobiile lui. Sunetul trompetei îl teroriza. Fără îndoială că a știut, după ureche, despre unele instrumente, mult mai mult decât au trebuit să fi învățat degetele înainte de a putea să interpreteze. Mozart și-a creat paleta instrumentală cu urechea, nu cu degetele. Nu s-a născut cu simțul timbrurilor, cu incomparabilul lor amestec, care strălucește în concertele de la maturitate, ci acesta a crescut în el. Nu-i plăceau aproape deloc vioara și flautul, poate pentru că sună prea ușor, un cântec car le cade din cer, dar nu urcă din inimă. Violonist și tată și unic maestru al lui Wolfgang, Leopold nu l-a învățat totuși riguros propriul instrument, ci probabil că i-a arătat câteva noțiuni elementare pe vioara sa de copil; în plus, observându-l, nu se poate ca Wolfgang să nu fi prins singur câte ceva. De aceea, a pretins într-o bună zi că va ține locul de viara a doua la o ședință de interpretare la prima vedere a unor triouri. Cum tatăl l-a pus la punct cu oarecare agasare, Wolfgang a strigat: “Dar, tată, ca să fii vioara a doua nu trebuie să fi învățat!” – A, desigur, Leopold voia să arate lumii un miracol, dar nu pe acesta: ce-ar mai fi rămas din Metoda sa? Prietenul lor Schachtner, emoționat, a intervenit; ar fi vrut să-l pună pe copil să lucreze separat. “Fie, acceptă Leopold: dar eu să nu-l aud, altfel vă dau afară!” Totuși copilul interpreta atât de corect și chiar plăcut, încât concursul lui Schachtner nu era necesar. Leopold a plâns de admirație, iar cei trei colegi au interpretat fără întrerupere șase triouri. Imediat Wolfgang, flatat de complimente și încurajat de performanță, ceru vioara întâi și nu-l făcură să renunțe. Desigur că adună greșeală după greșeală, însă sfârși de descifrat partitura, roșu de fericire. Oamenii de calitate știu fără să fi învățat. Mozart se va mulțumi să cânte foarte bine la vioară; dar va iubi viola; aceasta cântă la mijloc, nu acolo unde e cerul, ci unde e inima; va cânta la violă, schimbând-o în timpul interpretării cu Haydn, cu ocazia unor memorabile ședințe de muzică de cameră; îi va dedica, uneori invizibilă, dar mereu suverană, creațiile sale cele mai profund. Viola este vocea umană, umbra trece peste ea ca o aripă; această voce nu vine din cer, nu, ci din inimă.
Jucându-se, Wolfgang a învățat ceea ce știe din franceză și italiană. Va scrie în aceste limbi cu greșeli fermecătoare, greșeli de poliglot, care amestecă formele, și nu de școlar leneș care nu le cunoaște. Și matematica a fost o joacă pentru el. Acasă acoperea table și pereți cu cifre și calcule. Nu era cazul să se mire nimeni mai târziu văzându-l cum combină, calculează, compune, analizând poate în minte, pentru ușurința operației, ceea ce apoi nu mai trebuia decât desfășurat la pian, cu aerul că improvizează, sau lăsat să alerge pe hârtie ca din viteza condeiului. Nici un plan aparent la Mozart, nici o ciornă laborioasă. Nici schiță, nici însemnări. Forme întotdeauna, formule niciodată. Bara de măsură este acolo, în capul său, dar când cântă nu se aude. Fără simetrie, vreodată. Mozart nu e geometru. Dumnezeu calculează și lumea se face: nu Bach, ci Mozart este încarnarea genială a acestui mister suveran, leibnizian, al armoniei prestabilite. Calculul e făcut: totul este acolo, la lucru, în minte, reguli, măsură. Însă la el în minte, Mozart nu-și aude încă muzica; nici Dumnezeu nu-și vede universul. Nu se aude decât ceea ce e sonor, nu se vede decât ceea ce e evident. În capul său, Mozart, la fel ca Dumnezeul lui Leibniz, pune la punct notația semnelor, clare, distincte, discontinue. Nu mai e decât de transcris. Trebuie ca socotelile să fie corecte; apoi trebuie uitate; atunci muzica apare, sonoră, sensibilă, continuă, parcă ar curge dintr-un izvor. Armonie prestabilită; identitate divină a calculului și a muzicii, care totuși nu se aseamănă în nimic: ea, fizică și carnală, fluentă; el, abstract și discontinuu. Dacă Dumnezeul lui Leibniz este Dumnezeul celei mai bune dintre lumi, înseamnă că nimic din lumea pe care el o creează nu trădează ceea ce se datorează calculului; nimic nu amintește de compas, de socoteli, nici măcar măsura. A urma regulile înseamnă a le fi pierdut. Ar fi un arhitect mediocru un Atotputernic care nu ar putea produce frumusețea fără să se citească pe etichetă formula de care s-a folosit; ar fi un muzician mediocru acel Mozart a cărui armonie, fluiditate, formă, atât de desăvârșite totuși, ar trăda artificiul, tiparul, calculul. Există o altă definiție, superioară, a oamenilor de calitate: cei care știu să uite, și să-i facă pe alții să uite, că au învățat.
Ce trebuie pentru a face un Mozart? Agerimea și grația, reunite într-un singur copil; un moștenitor care să nu fie un epigon; o tradiție care influențează și care nu strivește; ca Schutz să fi făcut călătoria la Veneția, Dowland pe cea a cursurilor franceze, ca Bach să-l fi copiat pe Vivaldi; ca la Londra Haendel, născut german, să fi adaptat opera italiană; ca la Versailles Lully să fi fost cel mai francez, Charpentier cel mai italian dintre muzicieni; ca o întreagă Europă a formelor să se fi construit prin muzică, la fel ca prin arhitectură; ca Salzburgul să fi fost exact acest oraș dintr-o țară îndrăgostită de operă, Austria, unde pentru prima oară s-a jucat o operă italiană în 1616; ca Salzburgul să fie fizic aproape de Viena, unde un băiețel se învârte pe la curte, află că e admirat, știe să nu se teamă de asta, nici să nu se simtă răsfățat; aproape și de Mannheim, care îi oferă inițierea fulgerătoare, revelația sunetului, elementul sensibil a cărui idee nu o va avea nimeni, nici măcar într-un sistem platonician al reamintirii, decât dacă a încercat-o, nu mai mult decât orbii culoarea: și povestea spune că, simțind șocul produs de crescendo, copilul a sarit de pe scaun, în picioare; aproape de Augsburg, în fine, unde Stein, fabricant de piane, avea să adauge claviaturii un întreg peisaj de culori și de contraste, practic inedit. Ce trebuie pentru a face un Mozart? Tot ce e înnăscut la un copil din car se naște unul la zece secole; și tot ce au dobândit toți ceilalți și ce el învață de la un adult, tată și pedagog, vicar savoiard și mentor în același timp, și ce va verifica singur, direct, în această incomparabilă Italie, unde, adolescent, a simțit dintr-o dată arzând totul în el și în jurul lui, sunetele și simțurile.
A! și pentru ca Mozart însuși să devină în întregime Mozart, va trebui să se oprească de la sine pe ceea ce este totuși deja calea sa. Are douăzeci și opt de ani și nu-i mai rămân de trăit decât șapte; se află la jumătatea acestei suculente înfloriri a celor șase Concerte pentru pian din 1784, pe care contează spre a face din el, în sfârșit, la Viena, un om, un profesionist, liber. Nimeni nu-i impune să se întrerupă, să scrie Cvintetul pentru pian și instrumente de suflat; nu este o comandă; el e cel care se simte obligat, tocmai acum, la un asemenea exercițiu; pune bine la punct schimbul, raccourci-ul clapei, dramaturgia replicilor, tot acest duel ce există în orice dialog, în fine, coloritul: prezențe stabilite doar prin timbru, oameni recunoscuți după voce chiar nu fac decât să treacă și nu spun decât un cuvânt. Mâine Mozart va putea, în propriile concerte, să monteze o scenă de operă care nu e decât a lui, întrucât instrumentele îi ajung acum pentru a lega intriga și a schimba replicile. Paleta este construită. Poimâine el scrie Figaro și chiar înainte ca pajul Cherubino să deschidă gura ca să ne cânte cântecul său, instrumentele ne vor fi spus ce are el pe suflet.
Iată de ce muzica lui Mozart e atât de ușoară, dar numai pentru noi care ascultăm. Faptul că Mozart a scris-o uneori la repezeală, în ultimul moment (uvertura la Don Giovanni în noaptea dinainte), ne ascunde munca de decantare și de incubație care i-a adus-o inițial în minte, cum dovedește această sonată pentru violonista Strinasacchi, unde Mozart interpreta partea pentru pian pe care nu avusese timp s-o scrie, citind-o de acolo de unde o lăsase: din mintea sa. Acel Mozart care pare a face din tot o joacă, acel Mozart care veșnic improvizează ni-l ascunde pe Mozart cel desăvârșit. Pentru a scrie motetul Exsultate, jubilate, care cu siguranță ar ajunge pentru gloria unora, un Mozart deja format, dar de numai șaptesprezece ani, ajunge; pentru Concertul Jeunehomme, un Mozart de douăzeci și unu; și unul de douăzeci și trei pentru Simfonia concertantă de la Salzburg; și de douăzeci și cinci pentru Idomeneo. Ori, Cosi fan tutte, zece ani mai târziu, nu va fi mai desăvârșită decât Idomeneo: dar sfâșierea inimilor a devenit mai subtilă, iar paleta instrumentală corespunzătoare e perfectă. Unele dintre creațiile de la sfârșit ne spun ceea ce un Mozart cu zece ani mai tânăr nu ar fi știut să ne spună: fresca terifiantă din Recviem, tăcerea Paminei, indulgența dulce-amară din Cosi fan tutte, tensiunea copleșitoare a Cvintetelor pentru două viole – nu se pot spune toate acestea la douăzeci de ani. E omul Mozart cel care vorbește. Totuși, acel rămas-bun din Cosi fan tutte nu este nici mai bine spus, nici mai sfâșietor decât cel din Idomeneo. Adevăratul miracol în cazul lui Mozart este că la el ceea ce omul tocmai a găsit, muzicianul știa deja să spună. Pentru aceasta Mozart a fost pregătit din copilărie. Ce trebuie pentru a face un Mozart? Pentru a face un om, ne spune Aristotel, trebuie un om plus soarele. Soarele, în cazul de față, a fost întreaga Europă a artei, bogată dar stabilă, clasică. Iar omul a fost Leopold. Cum spunea Wolfgang Amadeus: imediat după Dumnezeu este tata.
Gândiți-vă și la asta, biografi care considerați experiență ceea ce nu era. Ne spuneți că micul Wolfgang, în vârstă de numai opt ani, îl asculta cu urechile larg deschise pe Bach cel de la Londra, Johann Christian, professor de muzică al reginei, cel care i-a “umplut” pentru totdeauna “capul de operă”. Johann Christian avea frați la fel de renumiți, Carl Philipp Emanuel, Wilhelm Friedemann. Se găsesc opere de-ale lor copiate în caietele de muzică ale lui Wolfgang copil. Și nu era totuși nici măcar menționat cel mai ilustru (azi), fondatorul dinastiei, Johann Sebastian, al cărui simplu nume, sub specie aeternitatis, le devorează pe cele ale copiilor săi? Pentru Johann, Christian și Wolfgang, născuți amândoi moștenitori, referirea la tată ar fi fost un frumos subiect de discuție. Dar realitatea este că Wolfgang nu a început să-l descopere pe Johann Sebastian Bach decât prin opera sa, într-o bibliotecă, și nu înainte de a împlini douăzeci și cinci de ani el însuși. Acesta este adevărul muzicii în privința istoriei. Câtorva creatori, Bach și Mozart fiind primii, pentru a intra în propria eternitate le-a ajuns faptul că știau s-o perceapă în ei înșiși; astfel creația, de drept, se naște eternă; dar se naște postumă, totodată, cum remarcă Nietzsche cu o simpatie disperată; vor trece generații întregi înainte să fie recunoscută.
Mozart sauiluminatul
Miracolul lui Mozart: muzica sa se topește, pur și simplu, în sufletele noastre, dar și în simțurile noastre, mai întâi; în mod imperceptibil sensibilă (și chiar senzuală) și spiritual; astfel ne amintim că de la simțuri la suflet drumul nu e așa de lung, nici interdicția atât de severă. Doar Mozart, de la greci încoace, ne spune: Simțurile nu-ți sunt blestemate, sufletul nu ți se află în exil. Voce pentru sufletul cel mai rezervat, Mozart e înainte de orice binecuvântare, acest frison resimțit pe piele; concret și celest; bun-venit celui sociabil ca și celui solitar; sociabil pentru cel solitar. O, Înger!
Averi i-au alunecat printre degete, funcțiile pe car le merită de o sută de ori ajung la alții – astfel el rămâne ca și noi: un om strâmtorat. Ni-l imaginăm pe Mozart înstărit? Căpătuit? Proprietar? Sau încărcat de ani și onoruri și un tânăr spunându-i: tată, cum i-a spus el lui Haydn? El n-a venit pe lume ca să se îmbogățească pe sine, ci pe noi. Dacă se supără, întrerupându-se din cântat pentru că nimeni nu-l ascultă, e din cauză că nu trebuie risipită apa pură într-o lume care piere de sete. El nu este acest tânăr Iosif pe care Thomas Mann ni-l arată sub clar de lună felicitându-se pentru alegerea sa. Din copilărie, se pregătește să fie Iosif, tatăl adoptiv, cel care va avea grijă de dezmoșteniții ce vor veni și acumulează, timp de șapte ani bogați, o adevărată comoară muzicală.
N-a trebuit decât să cânte, ne spune Richard Strauss, iar sufletul omenesc, al cărui mister îl duce la disperare pe filozof, s-a arătat. Ideea de sunet a devenit sunet, idea de perfecțiune, perfecțiune. Mozart a venit, iar noi știm ce este sufletul. Aflat departe, din străfundul timpurilor, acesta a reușit aspirația milenară de a fi propriu-i trup. Favoare acordată nouă: această mediere cerească, pentru a se împlini, a ales muzica! Un sculptor ar fi transpus-o în marmură; am fi crezut în veșnicia ei, în loc să învățăm din surâsul frumos al muzicii, în acea clipă, să dorim veșnicia pe care o reflectă. Astfel supranaturalul a încercat naturalul, pentru a putea locui printre noi. Mozart a parcurs drumul și ne lasă muzica.”
Cea dintâi dimineață a unui an nou… Lumină de început de lume, speranțe și visuri născute în foc de artificii, gânduri de dragoste pentru cei dragi, urări de bine pentru cei în al căror suflet vorbește binele și cântă frumusețea… Dimineață trecătoare de An Nou, cu muzica eternă a lui Bach…
“It may be that when the angels go about their task praising God, they play only Bach. I am sure, however, that when they are together en famille they play Mozart” (Karl Barth)
O dimineață de Crăciun înveșmântată în liniștea fulgilor de nea… o căsuță împodobită cu zăpadă… o ninsoare din povești, blândă și curată… de afară, din strada troienită, când și când clinchete de clopoței și râsete vesele de copii… în casă miresme de brad și vanilie, lumini de sărbătoare și muzica lui Mozart: de început și fără sfârșit…
Și-a dat sufletul într-o zi de 5 Decembrie, la ora 1 dimineața, vegheat de sora soției lui. Trupul i-a fost spălat de prieteni loiali. Tot ei l-au însoțit când a ieșit pentru ultima dată pe ușa casei sale. Tot prietenii l-au dus în catedrala Sfântul Ștefan, într-o capelă în care avea să aștepte ceremonia religioasă – simplă, conform tarifului redus al înmormântării de rangul trei plătită de baronul Van Swieten. Soția părăsise casa câteva ore după moartea lui, “din prea multă durere”, și avea să locuiască la prieteni următoarele zile. Nu i-a vegheat trupul, nu l-a urmat pe ultimul drum. În Viena era iarnă, era frig, aproape era noapte… Doamne, ce noapte cumplită a omenirii!… Cei în viață au abandonat, unul câte unul, convoiul funerar, astfel încât în clipa în care acesta a trecut de Stubenthor și a ajuns la cimitirul St Marx trupul neînsuflețit al lui Mozart nu mai era însoțit decât de vizitiul trăsurii mortuare. În St Marx, până la acea oră înaintată, deja avuseseră loc două înmormântări de rangul trei. Mozart a fost al treilea. Trupul său a fost așezat în groapa comună, deasupra celorlalți, de către ajutorul groparului și vizitiu. Apoi a sosit noaptea.
Mozart a plecat singur. A rămas singur. Soția lui, “preabuna, preaiubita lui soție”, cum o numea în scrisorile sale, nu i-a căutat mormântul timp de șaptesprezece ani. Deși starea de sănătate pare a se fi îmbunătățit rapid, odată ce la câteva săptămâni după dispariția lui deja purta corespondență cu câțiva mari editori pentru a-i vinde manuscrisele. Niciodată după moartea lui n-a mai avut nevoie să meargă la cură la Baden, i-a valorificat financiar moștenirea muzicală, s-a recăsătorit, i-a rescris viața împreună cu al doilea soț, și i-a supraviețuit celui dintâi aproape cincizeci de ani.
Nimeni dintre cei apropiați, nimeni dintre cei ce i-au cunoscut și iubit muzica și ființa, nimeni nu i-a căutat mormântul, nici a doua zi, nici peste o lună, nici peste un an. Reglementările legale ale timpului indicau așezarea într-o groapă “comună” la tariful ce fusese plătit de Baron, dar nu interziceau amplasarea unei plăci funerare pe zidul cimitirului, în dreptul mormântului. Nici Constanze Mozart, nici prietenii săi, nici nobilii pe care îi înnobilase cu simțirea și creația lui, nici vienezii obișnuiți care-i fredonau melodiile în cafenele, nimeni nu l-a mai căutat… Nimeni n-a simțit dorința de a-i arăta respect și afecțiune marcând fie și cu o piatră locul în care, deasupra altor trupuri, își găsise odihna îngerul trimis de Dumnezeu pe pământul unor oameni care nu l-au înțeles și nu l-au iubit niciodată cu adevărat…
După zece ani, groapa comună a fost deschisă, osemintele scoase, pentru a face loc altor muritori. Asta a însemnat înmormântarea de rangul trei: o groapă ce a închis mai multe trupuri împreună timp de zece ani, și atât. După zece ani, oseminte la grămadă, pentru a fi așezate unde?… nu vom ști niciodată… O înmormântare de rang superior ar fi însemnat un loc în proprietatea familiei, în cimitirul St Marx. Dar costa mai mult: pentru soția lui, pentru prietenii apropiați, pentru admiratori, pentru Viena! Și nimeni dintre cei ce l-au cunoscut, dintre cei ce i-au fost aproape, dintre cei pe care i-a onorat cu atingerea divină a ființei sale, nimeni n-a simțit că Wolfgang Amadeus Mozart merita o înmormântare de rang superior.
Actele de divorț dintre lume și geniu au fost depuse în groapa comună a cimitirului din Viena în ziua de 6 decembrie 1791, unde, spre gloria ei, Lumea l-a aruncat pe Mozart sub varul septic al uitării din urmă. Și de atunci scena se tot repetă.
Este 5 decembrie. De 220 ani omenirea așteaptă să te întorci. Muzica ta a supraviețuit și va supraviețui. Dar ne e dor de inima ta vie, de sufletul luminat de un sentiment dumnezeiesc al armoniei! Căci ai fost darul Lui pe care nu l-am iubit destul atunci când El ni te-a luat înapoi…
Tu, Mozart, sfâșietoare lumină a întunericului ce ne înconjoară! În parcul tău cernit frunzele iernii îți șoptesc numele. Este 5 decembrie. O liniște senină care a înnoptat pe cer până când lumea a aflat cu disperare că te-a pierdut pentru totdeauna! Dacă am putea învia prin dragostea noastră ființa ta fragilă, pentru a ne surâde din nou, o, Mozart care dormi regal în sufletul nostru! Dacă ne-ai putea auzi durerea de a te ști chemat pentru totdeauna acolo unde numai îngerii te mai ascultă, înfiorați! O, Mozart, e noapte, deplina noapte înaltă într-o zi de 5 decembrie! Zi în care și tu și noi am murit un pic…
Mozart, Mozart, Mozart, ecou ceresc al fiului omenirii…
Sfânta Cecilia este sfânta protectoare a muzicienilor și e sărbătorită în ziua de 22 noiembrie. Născută în Roma secolului al doilea, se spune că a auzit muzică divină în inima ei când s-a căsătorit, iar la sfârșitul vieții sale scurte, când zăcea pe patul de moarte ca martiră creștină, L-a lăudat pe Dumnezeu, cântându-i. Este motivul pentru care bisericile creștine o celebrează ca protectoare a muzicienilor și a muzicii religioase. John Dryden și Alexander Pope, Henry Purcell, George Frideric Handel și Benjamin Britten i-au dedicat muzică și poezie, iar operele lor au fost prezentate de-a lungul timpului în concerte și festivaluri în zilele sărbătorii sale.
Johann Georg Leopold Mozart s-a născut pe 14 noiembrie 1719 în Augsburg și și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Salzburg. A fost un talentat compozitor, dirijor, profesor și violonist. A fost licențiat în Filozofie și a scris un tratat cuprinzător pentru studiul viorii: Versuch einer gründlichen Violinschule – A Treatise on the Fundamental Principles of Violin Playing, o lucrare ce a avut o mare influență în timpul său și continuă să fie o sursă importantă de cercetare în ce privește practica interpretării muzicale a secolului XVIII.
Dar mai presus de orice el a fost tatăl lui Wolfgang Amadeus Mozart.
“Dumnezeu (preamilostivul Dumnezeu, pentru un păcătos ca mine) a dat copiilor mei atâtea talente încât, pentru buna lor educaţie, aş fi tentat să jertfesc totul, chiar fără să ţin seama de obligaţiile de părinte. Fiecare clipă pe care o pierd e pierdută în veci. Dacă n-am ştiut-o până acum, am aflat-o văzând cât de preţios e timpul pentru cei tineri. Copiii mei, după cum ştiţi, sunt obişnuiţi cu munca. Dacă sub scuza de a face una-alta s-ar obişnui cu lenevia, mi s-ar dărâma toată construcţia. Obişnuinţa este ca o cămaşă de zale şi dvs. ştiţi cât de mult mai au de învăţat copiii mei, mai cu seamă Wolfgang. Dar cine ştie ce planuri mai au cu noi cei de la Salzburg. Poate că ne vor primi astfel încât ne va veni mai uşor să ne luăm traista de pribegie în spinare şi să plecăm. Cel puţin, dacă vrea Dumnezeu, readuc patriei copiii. Dacă nu vor să-i aibă, eu n-am nici o vină.”
Leopold Mozart – Scrisoare din Munchen, 15 noiembrie 1766
“Alteţa Sa Princiară nu are în serviciu mincinoşi sau şarlatani sau înşelători de oameni, care să se ducă în toate locurile cu permisiunea Alteţei Sale şi să înşele oamenii precum scamatorii, ci bărbaţi cinstiţi care, întru cinstirea patriei şi a Principelui ei, anunţă lumii o minune căreia Dumnezeu i-a îngăduit să se nască la Salzburg.
Îi datorez această faptă lui Dumnezeu-Atotputernicul, altfel aş fi creatura cea mai nerecunoscătoare. Şi dacă sunt vreodată dator să conving lumea de acest miracol, atunci tocmai acum trebuie s-o fac, când se ridiculizează tot ce se cheamă minune şi se contrazice orice miracol. Trebuie deci să-i conving! N-a fost oare o mare bucurie şi o mare izbândă pentru mine când am auzit pe un adept al lui Voltaire spunându-mi cu mirare: ‘Este primul miracol pe care l-am văzut în viaţa mea?‘ “
Leopold Mozart, Viena, 30 iulie 1768
Leopold Mozart a desăvârşit Lucrarea lui Dumnezeu. Fără îndrumarea lui atentă, meticuloasă şi în acelaşi timp plină de dragoste, poate că Wolferl nu ar fi devenit Mozart, muzicianul sublim, cel mai frumos copil al umanităţii! Scrisorile familiei sunt clipe nepreţuite furate Timpului. Ele ne lasă să privim în viaţa lui Wolfgang şi Nannerl, a lui Leopold şi Anna Maria. Şi privind spre Mozart copil, putem vedea un părinte-educator excepţional. Leopold Mozart a fost un adept al idealurilor educaţionale iluministe ale epocii, punând mare preţ pe o educaţie deosebită, atât pentru fiul cât şi pentru fiica lui. În termeni moderni, am putea spune că Leopold Mozart este primul profesor care a aplicat principiile educaţiei non-formale: acea educaţie în care copilul învaţă descoperindu-se pe sine, acea educaţie ce privilegiază copilul, talentul său, înclinaţiile naturale şi abilităţile sale, le descoperă şi le cultivă.
Leopold a înţeles primul că în familia lui se născuse o minune, şi că era dator faţă de întreaga lume să cultive acest miracol! Wolferl a avut o copilărie fericită, spre deosebire de Ludwig van Beethoven. Leopold Mozart şi-a instruit fiul nu doar cu profesionalism şi metodă, ci mai ales cu afecţiune şi grijă. Nannerl mărturiseşte, într-o scrisoare scrisă după moartea tragică a fratelui ei, că niciodată în copilăria lor Wolfgang nu fusese obligat să studieze la pian, ci dimpotrivă, că era nevoie să fie îndepărtat din faţa pianului după ore întregi în care nu se ridica de acolo, cântând ori scriind muzică! Este evident că aceste înclinaţii ale copiilor săi nu puteau decât să-i facă munca plăcută lui Leopold, dar şi în această situaţie dimensiunea lui de pedagog rămâne extraordinară.
Despre acest Leopold Mozart, precum și despre Anna Maria și atmosfera plină de dragoste și respect în care au crescut Copiii Mozart, vorbește Enrik Lauer într-o carte scrisă cu tandrețe și umor, Mozart und die Frauen.
“La mai bine de jumătate de an de la naşterea lui Wolfgang, a apărut la Salzburg lucrarea lui Leopold Încercare cu privire la o şcoală temeinică de violină. Acest manual fundamental s-a bucurat de un mare succes şi avea să facă “şcoală” în cel mai bun sens al cuvântului. Cartea de exerciţii a lui Leopold a rămas pentru mult timp singura de acest fel pentru violină, impunând astfel un stil în sensul acesta, aşa cum a fost şi cea a lui Carl Philipp Emanuel Bach pentru pian, precum şi lucrarea de exerciţii pentru flaut a lui Johann Joachim Quanty. La vârsta de 36 de ani, Leopold era tatăl mândru al unui fiu şi, odată cu manualul pentru violină, numele său devenise nemuritor în istoria muzicii. Lucrarea a fost tipărită în mai multe ediţii încă din timpul vieţii sale şi a fost tradusă în întreaga Europă. După ani nerodnici, umbriţi de moartea celor cinci copii, începea în sfârşit ascensiunea familiei Mozart. Societatea Corespondentă pentru Ştiinţe Muzicale din Leipzig l-a contactat pe Leopold pentru a-l câştiga drept membru; în anul următor a fost numit compozitor la curtea arhiepiscopiei princiare din Salzburg şi a doua vioară în orchestra curţii. Ca profesor renumit avea asigurate şi venituri suplimentare care îi permiteau familiei o viaţă lipsită de griji.
Nu ştim cu exactitate când anume a început Nannerl să studieze muzica cu tatăl ei, însă în 1759 Leopold i-a pregătit fiicei un caiet de note. Wolfgang abia împlinise patru ani, când Leopold a notat prima observaţie în legătură cu activităţile lui muzicale în caietul lui Nannerl: “Acest menuet l-a învăţat Wolfgangerl la patru ani”. Wolfgang a fost pur şi simplu înconjurat de muzică de la începutul vieţii. L-a ascultat pe tatăl său interpretând, mai târziu pe Nannerl, iar la
patru ani a fost el însuşi atras de pian, după toate aparenţele.
Nu cunoaştem nimic despre contribuţia mamei la formarea muzicală a copiilor. Însă tatăl şi-a făcut o datorie din a oferi o educaţie muzicală, dar şi o cultură generală copiilor săi. Leopold şi-a dat seama foarte devreme ce comoară muzicală avea pe Getreidegasse şi a pus copiii şi formarea lor în centrul existenţei sale. În decursul anilor, atenţia tatălui s-a focalizat treptat pe Wolfgang, însă la început copiii au fost îndrumaţi cu acelaşi zel. Dacă ai cunoştinţă de metodele educative existente la acea vreme, nu te poţi abţine să nu-l admiri pe Leopold Mozart.
Indiferent dacă s-a bucurat el însuşi de o educaţie atentă, împărtăşită cu dragoste, sau dacă a fost influenţat de noul spirit al iluminismului, metodele sale erau mai mult decât progresiste. Concepţia sa educaţională era caracterizată prin îmbinarea unui stil empatic de predare cu lăsarea copiilor în voia lor. Nu era sever cu ei, ci îi lăsa să înveţe jucându-se, îi încuraja şi îi mustra cu blândeţe atunci când exagerau. Sigur că Leopold pretindea respect din partea lor, însă următoarea anecdotă îi dezvăluie o latură surprinzător de tolerantă. Juristul şi omul de ştiinţă Daines Barrington a întâlnit familia Mozart în iunie 1765, pe când Wolfgang avea nouă ani. Barrington le-a prezentat partitura pe mai multe voci a unui duet, iar ei l-au interpretat imediat, la prima vedere. Wolfgang a preluat partea de pian şi vocea înaltă, iar tatăl, cea joasă. În timp ce Wolfgang a cântat fără greşeală, “tatăl s-a abătut o dată sau de două ori. Când s-a întâmplat aceasta, fiul s-a întors nemulţumit, i-a arătat greşelile şi cum să le evite”. O întâmplare aproape neverosimilă între tată şi fiu, într-o epocă în care educaţia avea ca scop supunerea cea mai severă. În acele vremuri, legătura dintre părinţi şi copii impunea o distanţă cuvenită şi pretindea de la generaţia tânără respect şi supunere. În secolul al XVIII-lea copiii nu obişnuiau să-şi tutuiască părinţii, având o relaţie mai apropiată cu doicile şi cu servitoarele decât cu aceştia.
Dacă Leopold nu ar fi fost un om cu o educaţie atît de complexă, atunci s-ar fi putut presupune că metodele sale revoluţionare au fost doar rodul unui instinct extraordinar, iar copiii săi foarte talentaţi nu i-au făcut oricum probleme în acest sens. Este vorba, probabil, despre o combinaţie a tuturor aspectelor: Leopold era un bărbat deştept, având capacităţi empatice vădite şi căruia îi erau familiare preceptele iluministe. Căsnicia cu Anna Maria afost armonioasă, existând probabil puţine tensiuni conjugale. Cei doi copii erau binecuvântaţi cu un temperament liniştit, Wolfgang fiind înţelegător şi vesel. Învăţa prin joacă ceea ce i-ar fi fost imposibil prin constrângere. Energia sa de copil şi-o canaliza aproape în întregime către muzică, învăţând prin joacă şi experimentând cu tonurile. Leopold trebuie să fi observat în mod instinctiv că talentul nelimitat al fiului său avea nevoie doar de îndrumare şi de spaţiu şi că geniul său urma să se dezvolte de la sine dacă era călăuzit cu atenţie şi dacă i se ofereau cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea sa. Grija şi afecţiunea pentru Wolfgang l-au urmărit pe tată toată viaţa. Ştia foarte bine că talentul epocal al lui Wolfgang avea umbrele sale şi că excesul creativ al personalităţii sale era ameninţat de unele deficienţe de caracter. Se poate ca Wolfgang să nu se fi maturizat complet niciodată, rămânând instabil din punct de vedere psihic şi evaluând deseori greşit propria situaţie şi pe cea a persoanelor din anturajul său. Leopold ştia acest lucru, care l-a chinuit în nopţile fără somn din ultimii săi ani de viaţă, fiind conştient de faptul că nu-l putea influenţa pe Wolfgang, aflat în călătorii, decât prin scrisori disperate.
Influenţa educaţională a Annei Maria a fost, cu siguranţă, mai puţin puternică decât cea a tatălui. Leopold era capul intelectual al familiei, având ţeluri precise. Ne putem închipui influenţa mamei ca fiind una mai degrabă pasivă. Ea lua în serios îndatoririle clasice de mamă, avea grijă de familie şi nu se plângea niciodată. Însă ea nu a fost nicidecum o gospodină fără dreptul la cuvânt sau doar ceva mai mult decât o fată în casă. Tonul corespondenţei dintre cei doi soţi dezvăluie respect şi stimă reciproce. Relatările lui Leopold sunt minuţioase şi informative, însă lipsite de orice notă condescendentă sau instructivă. Anna Maria şi-a compus scrisorile într-un stil simplu, de povestire; temele alternează de la cotidian la privat, arareori sunt ideologice sau filozofice. Tonul este atât de natural şi de vivace, încât ai crede că scria aşa cum vorbea.
Scrisorile doamnei Mozart sunt concepute în tonul tărăgănat de sporovăială, lipsit de pretenţii şi plin de căldură. În cele mai multe cazuri, ele degajă bună dispoziţie şi linişte, doar arareori griji serioase ori teamă de viitor. Gândirea în perspectivă, care îl chinuia pe Leopold, provocându-i frecvent griji exagerate, îi era străină doamnei Mozart. Ea trăia în prezent, nu medita asupra loviturilor pe care i le dăduse destinul şiu nici nu concepea scenarii sumbre de viitor. Religiozitatea adânc întipărită în personalitatea ei, vizibilă în exprimarea Annei Maria, a însoţit-o întreaga viaţă şi a ajutat-o încă din copilărie să treacă peste situaţii disperate. Încrederea ei era o chestiune ce ţinea de suflet, altfel decît religiozitatea lui Leopold, în cazul căruia raţiunea avea o contribuţie considerabilă în acest sens. Atitudinea ei avea ceva dintr-un fatalism pozitiv şi îi conferea un calm care îi asigura forţa psihică. Nu trebuie subestimată importanţa ei ca punct de reper emoţional şi echilibrant pentru întreaga familie şi rolul ei în creşterea lui Mozart. Dimpotrivă, poate doar ea a creat acel climat de dragoste în care talentul lui “Wolferl” a avut o evoluţie luxuriantă, ca într-o seră tropicală. Tăria de caracter a Annei Maria a fost solul pe care a putut să rodească minunea talentului copiilor, fiind, în acelaşi timp, şi sprijinul de care avea nevoie Leopold pentru a nu cădea pradă îndoielilor. Există multe argumente în favoarea ideii că mariajul celor doi a fost un parteneriat în cel mai bun sens al cuvântului. Deşi erau foarte diferiţi, inteligenţa şi spiritul critic ale lui Leopold şi căldura sufletească a Annei Maria aveau nevoie una de cealaltă, cei doi soţi respectându-se şi stimându-se reciproc”.
Câţiva ani mai târziu, Stephen Storace, muzician de formaţie violonist, convertit la contrabas, impresionat de “modelul Mozart”, avea să-şi crească fiica şi fiul, la Londra, în lumina aceloraşi precepte şi metode folosite de Leopold Mozart. Stephen junior şi Anna (ce avea să devină cântăreaţa Anna Storace, prima Susanna a lui Mozart) au învăţat să cânte la pian şi să citească partituri muzicale, în plus fiul a primit lecţii de vioară iar fiica de harpă şi chitară, şi a învăţat cântece napoletane şi arii populare din opere bufe italiene, astfel ieşind la lumină pasiunea ei înnăscută pentru cîntec, cel mai mare talent al său. Cei doi fraţi Storace au crescut în mediul muzical şi teatral, au asistat la spectacole şi la repetiţii şi au avut relaţii sociale cu artiştii din anturajul tatălui lor. După câţiva ani au părăsit Londra pentru Italia, unde au continuat să-şi perfecţioneze talentul artistic la Conservatorul din Napoli, acolo unde studiase şi tatăl lor.
Nici unul din cei doi copii Storace nu a devenit “al doilea Mozart”. Din 1756 şi până astăzi, al doilea Mozart nu s-a mai născut, şi nu se va mai naşte vreodată. Dar Mozart trăieşte în fiecare ființă care e îndrumată să-l descopere şi să-l cunoască! Numai astfel pot fi păstrate vii spiritul lui, sufletul lui, creaţia lui divină!
Ar fi împlinit 72 de ani astăzi, 12 noiembrie. În inimile noastre e vie. Frumusețea miraculoasă a vocii sale, măiestria extraordinară, cântul Mozartian care-ți taie răsuflarea, sensibilitatea nepereche pe care o exprimă în fiecare sunet, în fiece cuvânt, în cel mai mic gest… pe toate ni le-a lăsat în dar.
Când o aud cântând, îl aud pe Mozart. Acum sunt împreună.
“Written by a man called Mozart, sung by a woman called
Lucia Popp? Poor humans! Once heard,
we know: written by God, sung by an Angel.”
“The ethereal beauty of her voice is still with us.”
“This woman was BORN to sing Mozart.”
“Absolutely beautiful in every way.”
“Lucia’s singing is magical. It is just too beautiful for mere words.”
“Now Lucia sings Christ’s praise with her fellow angels.
Cu 224 de ani în urmă, în ziua de 29 octombrie 1787, Mozart făcea ultimele pregătiri pentru premiera pragheză a operei Don Giovanni. Praga, orașul său de suflet, îi făcuse o primire entuziastă marelui compozitor, acesta nepregetând să-i întoarcă afecțiunea. “Meine Prager verstehen mich” – “Praghezii mei mă înțeleg” – astfel a definit Mozart relația sa cu locuitorii orașului bohemian. Premiera operei Le Nozze di Figaro din ianuarie 1787 fusese un triumf: săptămâni la rând praghezii aveau să fluiere și să cânte, pe străzi și în cafenele, minunatele melodii ale lui „Figaro”. În urma acestui succes, Mozart a primit comanda unei lucrări: directorul Pasquale Bondini i-a cerut să scrie o nouă operă ce avea să fie cântată în premieră la Praga. Mozart a acceptat și la sfârșitul lunii septembrie 1787 s-a întors la Praga cu Don Giovanni, la care a continuat să lucreze până în ziua premierei. În această vizită Mozart a locuit atât în oraș, la hanul “Zu den drei goldenen Löwen” (“La cei trei lei de aur”), cât și la Villa Bertramka, proprietatea familiei Josefa si František Dušek. Aici a găsit Mozart oaza de liniște în care avea să încheie Don Giovanni.
Premiera operei a avut loc în splendidul teatru Estates, ce purta pe atunci numele Teatrul Național Nostitz , în onoarea aristocratului Antonion Nostitz Rieneck, din a cărui viziune iluministă și cu al cărui suport financiar fusese construit. Prague Estates Theatre este unul dintre puținele teatre din Europa ce au fost păstrate aproape neatinse până în ziua de azi – semn al respectului și prețuirii cehilor pentru istoria și cultura lor!
Este un sentiment miraculos să pășești în acest teatru și să înțelegi că te afli în același loc în care Wolfgang Mozart și-a dirijat capodoperele! Cu 224 de ani în urmă, aceste loji fremătau în așteptarea clipei în care compozitorul avea să apară în fața publicului, apoi, după o grațioasă plecăciune, să se întoarcă spre orchestră și să dea semnalul începutului operei despre care marele compozitor francez Charles Gounod avea să spună: “Este o capodoperă nemuritoare, de neegalat, apogeul dramei lirice. Partitura lui Don Giovanni mi-a influențat ca o revelație întreaga viață; a fost și rămâne pentru mine o încarnare a infailibilității dramatice și muzicale. O văd ca o lucrare fără cusur, de o perfecțiune inegalabilă”!
Cu 224 de ani în urmă, în acest moment, praghezii lui Mozart coborau din trăsuri în fața teatrului, întâi domnii, îmbrăcați în splendide costume brodate din catifea din care se iveau dantelele albe ale cămășilor, apoi doamnele, înveșmântate în mantii elegante din brocart, de sub care foșneau somptuoase rochii din satin și tafta, împodobite cu mătase și perle. Stucaturile aurite ale lojilor sclipeau în lumina sutelor de lumânări iar vocile spectatorilor umpleau teatrul cu un murmur ce avea să se topească în aplauzele vii cu care minunatul compozitor a fost întâmpinat în clipa în care și-a făcut apariția în sală.
Provinzial Nachrichten din Viena a scris, după această seară minunată: “Herr Mozart a dirijat el însuși și a fost primit cu bucurie și ovații de către o audiență numeroasă”. Iar Prager Oberamtszeitung a publicat o cronică în 3 noiembrie 1787: “Luni, 29 octombrie, Societatea Italiană de Operă a prezentat opera așteptată cu nerăbdare a compozitorului Mozart, Don Giovanni. Cunoscători și muzicieni împreună spun că Praga nu a mai auzit niciodată așa ceva. Herr Mozart însuși a dirijat, și când a apărut în fața orchestrei a fost întâmpinat cu ovații entuziaste; acest lucru s-a întâmplat și când a părăsit fosa orchestrei. În ce privește opera, este extrem de dificil de interpretat, și cu atât mai mult toată lumea admiră execuția bună după o perioadă atât de scurtă de repetiții. Totul, teatru și orchestră, au oferit ce au avut mai bun pentru a-l răsplăti și mulțumi pe Mozart cu un spectacol bun. Cheltuieli mari au implicat câteva coruri și decorurile, acestea din urmă splendid realizate de Herr Guardasoni. Numărul extraordinar de mare de spectatori este dovada recunoașterii unanime a valorii compozitorului și a reușitei operei.”
Au trecut 224 de ani de la acea clipă de aur a Muzicii și Don Giovanni a rămas una dintre marile compoziții ale creației universale. Miraculoasa muzică a lui Wolfgang Mozart, Cel iubit de Dumnezeu, vorbește sufletului nostru la fel de emoționant, la fel de puternic azi, ca și atunci!
Cuvintele sunt de prisos, să ascultăm!
Secvențele muzicale din filmul Amadeus au fost turnate în
Teatrul Estates din Praga.
Cu 224 de ani în urmă, în acest loc, în acest moment,
Astăzi, 2 iunie 2011, Dan Iordăchescu împlinește 81 de ani! La Mulți Ani baritonului cu voce de catifea și cânt de aur, La Mulți Ani minunatului artist Dan Iordăchescu! Fie ca Dumnezeu să-i dea sănătate și viață lungă, fie ca bucuriile pe care le-a dăruit sufletelor ce iubesc marea Muzică să i se întoarcă înmiit!
Dan Iordăchescu, baritonul cu voce de aur, sensibilitate extraordinară și inteligență muzicală de excepție, desăvârșit stilist și interpret, artistul care are “una dintre cele mai frumoase voci de bariton din lume”, după cum spunea Kenneth Wright de la BBC, Londra, în 1967, în timp ce Hannoversche Presse scria, în 7 martie 1968: “Dan Iordăchescu, al nostru fiind, aparține tuturor“!
“Cu Dan Iordăchescu muzica lui Mozart nu mai trece prin Salzburg, ci prin București“! afirma Salzburger Nachrichten în septembrie 1956, anul în care Marele Premiu MOZART a fost acordat baritonului Dan Iordăchescu.
“După părerea mea, Dan Iordăchescu, în arta lirică și în categoria sa de voce, se impune acum ca fiind cel mai mare cântăreț mozartian din lume…” (Luigi Dallapiccola – Convorbiri Radiofonice – Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române)
“Dan Iordăchescu, marele bariton al Operei din București, este un fenomen. Vocea sa e imensă, închisă la culoare, rezonantă, egală în registre, neobosită și capabilă de o bogăție de culori vocale și nuanțări dinamice.” (Los Angeles Times – Music Revue, 28 mai 1974)
“A fost auzit de Kenneth Wright – Director BBC, care a declarat că Dan Iordăchescu are una dintre cele mai frumoase voci de bariton din lume, o voce de o neobișnuită bogăție timbrală și expresivitate.” (B.B.C. Music News,Londra, 1959)
“Arta lui Dan Iordăchescu îi conferă laurii artei mari, care nu are granițe… Dan Iordăchescu, al nostru fiind, aparține tuturor.” (Hannoversche Presse – Hannover, 7 martie 1968)
“Glasul mlădios al baritonului devenea, în pianissimo, abur parfumat, parcă auzeai in vis tremurul unei unde, silabe rotunde ca mărgaritarul evocau uneori spuma valurilor mici. Toata gama emotivității lui Schumann apărea în glasul atât de puternic, tandru și șoptitor, modelat în versurile minunate ale lui Heine.” (Cella Delavrancea – 1 noiembrie 1972)
“Dan Iordăchescu este stăpân pe orice poți cere de la o voce de bariton – bărbăție și noblețe, putere și profunzime, căldură și strălucire metalică; în nici un moment nu a desmințit cântărețul strălucit de operă și totuși s-a dovedit a fi un extraordinar cântăreț de lied.” (Die Union – Leipzig, 15 ianuarie 1964)
“Dan Iordăchescu este o ilustrare vocală fascinantă, mai ales în compoziție și în lied – larg cuprinzătoarea putere expresivă a vocii sale, coloritul catifelat și dulce al vocii, bazate pe lirismul lui specific, dau naștere unei forțe dramatice subjugante.” (Leipzig, 16 ianuarie 1964)
“După ultimul spectacol cu opera ‘Traviata’, când publicul l-a obligat prin ovații prelungite, minute în șir, să biseze aria din actul II (fapt rarisim întâlnit în teatrele de operă nord-americane) putem afirma cu siguranță că Dan Iordăchescu este, la ora actuală, cel mai mare bariton al lumii.” (Miriam Bennet – Le Soleil, Vancouver, 2 iunie 1975)
“Va trebui să treacă mult timp sau poate că niciodată Seattle nu va mai vedea o versiune a ‘Traviatei’ lui Verdi precum cea interpretată astă-seară de Seattle Opera. Ceea ce i-a conferit grandoarea a fost extraordinara expresie muzicală și dramatică a doi dintre interpreții principali : soprana Beverly Sills și baritonul Dan Iordachescu. Aria lui Dan Iordachescu ‘Di Provenza’ a fost unul dintre cele mai impresionante momente trăite vreodată în teatrul de operă.” (Rolf Stromberg – Seattle Post-Intelligencer, Seattle, 4 mai 1973)
“Publicul a fost în întregime electrizat: a aclamat eruptiv, a ovaționat îndelung… și acesta este poate cel mai tulburător element al evenimentului artistic la care am participat, consemnat de confrații americani ca o strălucită replică la întrebarea de ce opera nu numai că supraviețuiește , dar înflorește : O voce, o singură voce, poate emoționa zeci de mii de oameni! Și nu poate fi nici o îndoială: vocea unui mare cântăreț, care este un compatriot al nostru, cucerește America.” (Mircea Bogdan – Meridian, Seattle, mai 1973)
“Bariton de cultură occidentală, Dan Iordăchescu este printre cei mai bine pregătiți cântăreți ai școlilor muzicale din lume; voce incandescentă, cursivă în pasaj și mai ales incisivă în portamentul sunetelor. Dan Iordăchescu a intrat pe bună dreptate în palmaresul teatrului “Scala” din Milano în opera “I Puritani.” (Walter Ricci – Corriere del Teatro, Milano, martie 1971)
“La Dan Iordăchescu apreciez excepționalele sale calități de cântăreț și de interpret…” (Francesco Siciliani – Director General – Teatrul “Scala” din Milano – 21 mai 1971)
“The leading baritone of the Bucharest Opera is a phenomenon.” (Frederic Milstein – Los Angeles Times, 1981
“Un Iago de categorie vocală maximă, prin voce având rarisima putere de a da toate inflexiunile timbrale aparținând acestui rol pe care puțini artiști din lume reușesc să o facă! Voce fără artificii, care a dominat spectacolul… el este Dan Iordachescu!” (Festival LISABONA– Diario de Noticias, 10 martie 1972)
“Înzestrarea, harul lui Dan Iordăchescu reprezintă forma prin care Dumnezeu se exprimă prin dânsul. Este harpa, pianul pe care Dumnezeu cântă. Ecoul RIVERBERO al lui Dumnezeu este esența de exprimare a cântului incandescent al lui Dan Iordăchescu.”
“Ave Maria de Schubert a lui Dan Iordăchescu, în arta interpretării sale muzicale apodictice, echivalează cu Pieta a lui Michelangelo în arta sculpturii.” (Dr. Stephan Poen, Doctor în Medicină şi Muzicologie, medic foniatru, liber docent de Estetică Vocală, Roma-Italia, 1 mai 2005)
“Eliberată de nevoia de comparație, știința frazării lui Dan Iordăchescu vine dintr-o rară combinație, dintr-un talent, un instinct și o inteligență asemenea unei amprente digitale, unice, irepetabile. Eliberată de tirania adjectivelor, inteligența muzicala a lui Dan Iordăchescu i-a oferit acestuia șansa unei longevități artistice remarcabile. Cântul, timbrul vocii, modul surprinzator în care știe sa conducă situații dificile din punct de vedere tehnic către țelul estetic propus, sunt totatâtea lecții către cei care vin, fie ei profesioniști sau melomani. Inteligența muzicală a lui Dan Iordăchescu, această calitate atât de rară la un muzician, se exprimă intr-o zonă a inefabilului, foarte greu de atins prin cuvinte. Acesta este, de fapt, mesajul artei lui Dan Iordăchescu.” (Oltea Serban Parau – Adevărul, 17 martie 2007)
“Dan Iordăchescu s-a afirmat, în cursul carierii sale de polivalență artistică, drept unul dintre cei mai mari interpreți de lied de pretutindeni. În ciclul Schumann, alternanța ritmurilor mișcărilor și a diversităților tonale, cu păstrarea prospețimii vocale, îi asigură maxima cotă valorică universală în interpretare… “ (Dr. Stephan Poen, Doctor în Medicină şi Muzicologie, medic foniatru, liber docent de Estetică Vocală, Roma-Italia – “Dialog spiritual sub semnul comunicarii dintre sunet și cuvânt” )
”Să-i mulțumim lui Dumnezeu că ni L-a dat pe Dan Iordăchescu pe pământul românesc… ” (Gheorghe Zamfir – Concert omagial la Ateneul Român, 18 octombrie 2006)
“Nu este vorba numai de o voce de bariton, energică, sclipitoare, din punct de vedere dinamic fără limite, o voce extraordinară de bariton, o tehnică vocală excepțională, care au făcut ca seara de lieduri a cântărețului român Dan Iordăchescu să facă o impresie până acum nemaiauzită, este mult mai mult, este OMUL, este PERSONALITATEA, care stau în spatele cântului său.” (Dresden, 10 ianuarie 1964)
“Sunt puțini cântăreți lirici în lume ca baritonul român Dan Iordăchescu care să aibă astfel de personalitate artistică, în care să fie atât de strâns unite măreția interpretării scenice de operă și subtilitatea interpretului de concert de lied…” (Politika nr. 19815 – Belgrad, 3 decembrie1969 – Director Branko Dragutinovici)
“Pe lângă celelalte mari calități artistice, Dan Iordăchescu are o dicție perfectă în toate limbile și mai ales în limba germană. Da! ar trebui ca toți cântăreții germani sa-l ia ca exemplu:El este un cântăreț de clasă mondială!” (Berliner Zeitung am Abend – Berlin, 19 decembrie 1974)
“Dan Iordăchescu a impresionat prin excepționalul său timbru vocal de bariton, dovedind înalta sa cultură muzicală și intelectuală. Ne vom aminti mereu de bogăția de culori a timbrului său și a frazelor sale muzicale.” (I.P. Rojdestvenskaia, artist al poporului – Vecernaia Moskva, 22 noiembrie 1963)
“Baritonul român Dan Iordăchescu, în rolul lui Nabucco, a fost aseară triumfător, cel care ne-a dăruit singurele momente de adevărată muzică.” (Rene Surrin – L’Aurore, Paris 12 februarie 1972)
“… l-ai recreat pe apolinicul Mozart, când cu duioșie de trubadur din Provența, când cu dramatismul pe car îl cere mitul lui Don Juan – mitul străbătut de o sete nestăvilită de cunoaștere… Cu câtă înțelegere pentru Eternul Uman ai reliefat estetica marilor italieni – dominată de Rossini, Donizetti și Verdi – sugerându-ne tablouri paradisiace…” (Doru Popovici – Emisiune Radio Cultural, 10 ianuarie 2003)
“Noi am ascultat doar un singur cântăreț interpretând atât de fascinant ‘Balada Puricelui’ de M. Mussorgsski cum a făcut-o Dan Iordăchescu, și acela a fost marele bas Feodor Shaliapin.” (Eva de Herman – Caracas Daily News, 23 ianuarie 1979)
“Baritonul român Dan Iordăchescu aparține fenomenelor vocale, care în Europa de Sud sunt foarte rar întâlnite… Strălucirea și deosebita sonoritate a registrului său mediu, la care se adaugă o expresivă linie dramatică a cântului, care apar până și în cele mai subtile nuanțe ale unei mezza-voce excepționale, sunt marile calități ale acestui extraordinar cântăreț, care a cântat programul său în patru limbi diferite.” (Leipzig, 16 octombrie 1963)
În ziua de 2 iunie 2010 baritonul Dan Iordăchescu a împlinit 80 de ani de viață cântând! Marele artist a urcat pe scena Ateneului Român pentru a sărbători împreună cu publicul drag inimii lui! Excepționala longevitate artistică a lui Dan Iordăchescu i-a îngăduit bucuria de a apărea în concerte, în ultimii ani, împreună cu fiicele sale, soprana Irina Iordăchescu și mezzosoprana Cristina Iordăchescu-Iordache.
A beautiful picture comes to my mind whenever I think of the perfect ambiance for listening to music: an elegant salon, concert or opera hall, sumptuous decorations of velvet and gold, the fascinating glow in the light of candles set in silver candlesticks, crystal chandeliers casting their rays upon the refined audience: men wearing embroidered jackets and white lace chemises, women wearing breathtakingly beautiful long dresses, all brocades and taffeta and silk, delicate jewellery sparkling on their skin as they leisurely move their feathered fans… A lost world, it seems… for which I long… Now it’s jeans and sports shoes in the concert halls, and no salons anymore. Music has survived, and will survive no matter what – but the magic of that ambiance, its special feeling is, alas, gone…
